Dictionar

Congruent, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. congruent, lat. congruens)

1. care concordă, coincide; corespunzător, echivalent.

2. numere ~e = numere care dau acelaşi rest când sunt împărţite la un divizor comun; figuri ~e = figuri geometrice care coincid exact una cu alta.


Congruenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. congruence, lat. congruentia)

1. însuşirea de a fi congruent; potrivire deplină.

2. (mat.) relaţie de ~ = relaţie dintre două numere întregi congruente.

3. acord între gândurile, sentimentele, convingerile cuiva în comportamemtul său.

4. acord între subiect şi predicat.

5. (med.) calitate a unei anastomoze ale cărei părţi se împreună perfect.


Antipalagă

Parte de vorbire: s.
Origine: (it. antipallage, gr. antypallage)

1. anacolut în care discontinuitatea sintactică reprezintă o abatere de la congruenţa cauzală în propoziţie; schimbare reciprocă.


Bisector, -oare

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. bissecteur)

1. adj. care împarte în două părţi egale.

2. plan ~ = plan care împarte un unghi diedru în două diedre egale.

3. s. f. semidreaptă cu originea în vârful unui unghi, interioară lui şi formând unghiuri congruente cu laturile acestuia.


Congruenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. congruence, lat. congruentia)

1. însuşirea de a fi congruent; potrivire deplină.

2. (mat.) relaţie de ~ = relaţie dintre două numere întregi congruente.

3. acord între gândurile, sentimentele, convingerile cuiva în comportamemtul său.

4. acord între subiect şi predicat.

5. (med.) calitate a unei anastomoze ale cărei părţi se împreună perfect.


Echilater, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. équilatère)

1. (despre figuri geometrice) cu elemente liniare congruente.

2. con ~ = con circular drept care are generatoarea congruentă cu diametrul bazei; hiperbolă = hiperbolă cu asimptotele perpendiculare.


Incongruenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. incongruence, it. incongruenza, lat. incongruentia)

1. faptul de a fi incongruent; neconcordanţă, dezacord.


Isoscel

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. isoscèle, lat. isosceles)

1. (despre triunghiuri) cu două laturi egale; (despre trapeze) cu laturile neparalele congruente.