Dictionar

conjugare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (conjuga)

1. acțiunea de a (se) conjuga.
2. flexiunea verbului.
3. fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului.
4. îmbinare, unire.
5. mod de înmulțire sexuală în care prin fuzionarea a doi gameți rezultă zigotul.
6. împerechere a cromozomilor în cursul meiozei.
 

conjugate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conjuguées)

1. ordin de alge verzi unicelulare sau pluricelulare filamentoase, care nu produc niciodată spor, reproducându-se prin conjugare (3).
 

desinență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. désinence)

1. element gramatical care se adaugă la sfârșitul unui cuvânt pentru a constitui o formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv).
 

dicariofază

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dicaryophase)

1. conjugare a perechilor de nuclee haploide, fără fuzionare, la reproducerea unor ascomicete.
 

heteroclit, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. hétéroclite, lat. heteroclitus)

1. care se abate de la o normă strictă sau general acceptată.
2. (despre un cuvânt, verb) a cărui declinare sau conjugare nu urmează regula obișnuită.
3. alcătuit din elemente disparate, eterogene.
4. (var.) eteroclit.
5. (antonim) omogen.
 

isohologamie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. isohologamie)

1. conjugare a gameților complet identici ca formă și sexualitate.
 

partenogamet

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. parthénogamète)

1. gamet format fără conjugare.