Dictionar

Rezultate principale (Conotaţie.):

Conotaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. connotation)

1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care aparţin unei situaţii concrete.

2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvânt care deviază valoarea denotativă.

3. semnificaţie.


Rezultate secundare (Conotaţie.):

Conota

Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (fr. connoter)

1. a semnifica prin conotaţie.

2. (lingv.) a evoca mai mult decât un sens stabil (un sens în funcție de contextul situațional).

3. (antonim) a deconota.


Conotativ, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. connotatif)

1. referitor la conotaţie; (despre sensul cuvintelor) suplimentar faţă de denotaţia cuvântului; reieşind din experienţa personală, din context; figurat.

2. (despre stil) dominat de conotaţii.


Deconota

Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (de- + conota/ţie/)

1. a descifra o conotaţie.

2. (antonim) a conota.


Deconotator, -oare

Parte de vorbire: adj.
Origine: (deconota + -tor)

1. care deconotează, care descifrează o conotație.


Intensiune

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (engl. intension)

1. (logică) ansamblul de trăsături care definesc un termen sau un concept; conotație.

2. (semantică) definiția care indică caracterele, proprietățile, calitățile pe care le posedă în mod necesar termenul care este definit.


Meliorativ, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. mélioratif)

1. (despre cuvinte, expresii) cu sens laudativ.

2. (lingv.) care un sens mai favorabil; care are o conotație favorabilă.

3. (anton.) depreciativ.