Dictionar

constructiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. constructif)

1. care servește spre a construi ceva.
2. care ajută la îmbunătățirea unei activități, a unei opere.
 

constructivism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. constructivisme)

1. orientare estetică, în artele plastice, literatură și muzică, care concepe realitatea într-o viziune de forme geometrice, spațiale, și care luptă pentru puritatea și simplitatea liniilor, pentru corelarea artei cu tehnica modernă.
2. curent în arhitectură care susține că forma arhitecturală trebuie să fie expresia structurii constructive a clădirii.
3. concepție care recunoaște rolul activ, creator al gândirii în procesul cunoașterii.
4. concepție a școlii intuiționiste din filozofia matematicii potrivit căreia activitatea constructivă este baza exigenței matematice.
 

constructivist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. constructiviste)

1. I. referitor la constructivism, mișcare artistică și arhitecturală de origine rusă care privilegiază funcția.
2. II. adept al constructivismului.
 

constructivitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (constructiv + -itate)

1. caracter constructiv.
 

barieră

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. barrière)

1. loc de intrare într-un oraș unde, în trecut, se încasau taxele pe mărfurile aduse spre vânzare.
2. bară mobilă pentru a închide temporar trecerea peste o cale ferată sau șosea; (p. ext.) loc de întretăiere a unei căi ferate cu o șosea.
3. element constructiv sau dispozitiv pentru evitarea ori reglementarea schimbului de umiditate, căldură etc.
4. linie de plecare (la cursele de cai); start.
5. stare marcând limitele posibilităților fizice sau psihologice (ale unui sportiv).
 

călinescianism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (călinescian + -ism)

1. atitudine creatoare deschisă față de fenomenul cultural-estetic, având drept coordonate conturarea unei viziuni dinamice, constructive, în concordanță cu clasicitatea spiritului nostru latin, aparținând lui G. Călinescu.
 

cheilorafie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. chéilorraphie)

1. (med.) procedură de chirurgie plastică și reconstructivă care constă în îmbinarea și fixarea marginilor unei plăgi sau incizii pe buze, cauzate de obicei de un traumatism sau de o malformație congenitală; sutură a unei buze.
 

constructivism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. constructivisme)

1. orientare estetică, în artele plastice, literatură și muzică, care concepe realitatea într-o viziune de forme geometrice, spațiale, și care luptă pentru puritatea și simplitatea liniilor, pentru corelarea artei cu tehnica modernă.
2. curent în arhitectură care susține că forma arhitecturală trebuie să fie expresia structurii constructive a clădirii.
3. concepție care recunoaște rolul activ, creator al gândirii în procesul cunoașterii.
4. concepție a școlii intuiționiste din filozofia matematicii potrivit căreia activitatea constructivă este baza exigenței matematice.
 

constructivist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. constructiviste)

1. I. referitor la constructivism, mișcare artistică și arhitecturală de origine rusă care privilegiază funcția.
2. II. adept al constructivismului.
 

director 1, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. directeur, lat. director, /III/ după fr. directrice)

1. adj. care dirijează, care orientează, care trasează direcții.
2. roți ~oare = roți care permit conducerea unui vehicul.
3. plan ~ = hartă la scară mică, care servește la pregătirea operațiilor militare.
4. s. n. element constructiv pentru mărirea directivității unui sistem de antene.
5. s. f. (mat.) curbă pe care se sprijină generatoarele rectilinii ale unei suprafețe conice sau cilindrice.
6. (la conice) polara unuia dintre focare.