Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contestation, lat. contestatio)
1. plnâgere, obiecţie scrisă împotriva unei măsuri, a unei hotărâri judecătoreşti.
2. memoriu adresat unui organ ierarhic superior prin care se cere revizuirea sau anularea unui act ilegal comis de organul ierarhic inferior.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (cf. fr. attestation, it. attestazione)
1. acțiunea de a atesta ceva verbal sau în scris; atestare.
2. documentul în sine care atestă ceva; certificat, adeverință.
4. (antonime) contestație, contestare.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. contester, lat. contestari)
1. a nu recunoaşte ceva; a tăgădui, a nega.
2. (jur.) a face o contestaţie.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. contestant)
1. (persoană) care contestă; contestatar, contestator.
3. II. persoană care face sau introduce o contestație.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. contestataire)
1. (cel) care exprimă o contestaţie.
2. (persoană) care contestă; contestator.
3. (persoană) care face obiecții sau protestează; contestator.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. discussion, lat. discussio)
1. dezbatere contradictorie, controversă; ceartă; contestaţie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incident)
1. adj. (despre cuvinte, propoziții) intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze.
2. (despre fascicule de radiații) care atinge o suprafață într-un anumit punct.
3. s. n. eveniment neașteptat, neplăcut, care survine în timpul unei activități.
5. (jur.) obiecție, contestație accesorie la cauza principală a unui proces.