ambivalent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ambivalent)

1. care prezintă ambivalență.
2. referitor la existența concomitentă a două aspecte radical diferite.
3. care are mai multe valori, mai multe proprietăți, mai multe comportamente diferite, contradictorii, chiar opuse.
4. (antonime) univalent, monovalent.

ambivalență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ambivalence)

1. existența concomitentă a două semnificații sau aspecte radical diferite.
2. stare psihologică a unui individ care denotă în același timp tendințe și trăiri contradictorii.

aporie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aporie, lat., gr. aporia)

1. (fil.) incapacitate de a decide între două argumentări contradictorii.
2. problemă grea sau imposibil de rezolvat.

confabulație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. confabulation, lat. confabulatio)

1. (glumeț) conversație lungă și intimă.
2. tulburare de memorie constând din reproducerea unor evenimente imaginare, bizare sau contradictorii.
3. fabulație delirantă.

conjuncție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. conjonction, lat. coniunctio)

1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică.
2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă.
3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii.
4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească.

dihotomic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. dichotomique)

1. care prezintă dihotomie; dihotom.
2. care se divizează, se subdivizează în două, prin dihotomie.
3. care se bazează pe un principiu al diviziunii, al subdiviziunii prin dihotomie.
4. (logică) diviziune ~ă = diviziune prin care o noțiune este împărțită în doi membri contradictorii.
5. (var.) dichotomic, dicotomic.