Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. contredire, lat. contradicere)
1. tr. a susţine contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva.
2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminţi.
3. refl. a fi în dezacord cu sine însuşi.
4. (despre susţinătorii unor afirmaţii etc.) a fi în contrazicere unii cu alţii, a avea păreri deosebite.
5. (despre idei, afirmaţii, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. absurde, lat. absurdus)
1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simţ.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admiţând un raţionament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om şi mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Alogismus)
1. judecată care contrazice logica.
2. negare a gândirii logice ca mijloc ştiinţific de cunoaştere autentică, la sceptici, mistici şi fideişti.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. contrer)
1. a contrazice, a riposta.
2. (box, scrimă, lupte, judo) a da o contră.
3. (bridge) a se opune, a cere o amendă dublă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. contradictoire, lat. contradictorius)
1. (despre idei, tendinţe, fenomene) care se contrazic între ele, care se exclud reciproc; contrar.
2. în ~ = în opoziţie de idei cu ceva sau cu cineva.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contrariété)
1. surprindere neplăcută provocată de o contrazicere.
2. (log.) raport între două noţiuni sau judecăţi care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate amândouă în favoarea unei a treia.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. contredire, lat. contradicere)
1. tr. a susţine contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva.
2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminţi.
3. refl. a fi în dezacord cu sine însuşi.
4. (despre susţinătorii unor afirmaţii etc.) a fi în contrazicere unii cu alţii, a avea păreri deosebite.
5. (despre idei, afirmaţii, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele.