corectitudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. correctitudo)

1. însușirea de a fi corect.
2. calitate generală a stilului constând în respectarea regulilor gramaticale, ortografice și de punctuație.
3. ținută, purtare corectă; cinste.
4. (log.) însușire a gândirii care respectă legile logice.

hipercorectitudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. hypercorrection)

1. greșeală de limbă izvorâtă din necunoașterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitor și din teama acestuia de a nu greși, din efortul conștient de a se conforma mecanic normelor limbii literare; hiperliterarizare.

incorectitudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (in1- + corectitudine)

1. lipsă de corectitudine; necinste, șarlatanie.

necorectitudine

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (ne- + corectitudine)

1. lipsă de corectitudine; incorectitudine.
2. purtare sau faptă necorectă; necinste, șarlatanie, înșelătorie.
3. (antonim) corectitudine.

aberativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aberratif)

1. care ține de aberație.
2. (livr.) care este departe de adevăr, normalitate sau corectitudine.

acuratețe

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. accuratezza)

1. exactitate, corectitudine, precizie; scrupulozitate.

caracter

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. caractère, lat. character, gr. kharakter)

1. ansamblu de trăsături psihico-morale distincte, relativ stabile, definitorii pentru om.
2. dans de ~ = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente; comedie de ~ = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor.
3. personalitate morală caracterizată prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc.
4. individualitate cu trăsături psihice complexe, într-o operă literară.
5. particularitate de structură, formă, substanță sau funcție a unui organism.
6. caracteristică a unui lucru, fenomen.
7. element al unui alfabet; literă, semn grafic de același corp și aceeași familie.
8. (inform.) literă, cifră, semn particular.
9. (mat.) numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta.

corupe

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. corrumpere)

1. tr., refl. a (se) abate de la moralitate, corectitudine sau datorie.
2. a face să-și piardă, a-și pierde integritatea, puritatea etc.; a (se) strica, a (se) denatura.

deloialitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. déloyauté)

1. lipsă de loialitate, incorectitudine, necinste.

denotațională

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dénotationel)

1. semantică ~ă = ramură a informaticii care studiază corectitudinea programelor.