corelație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. corrélation, lat. correlatio)

1. relație reciprocă între lucruri sau fenomene; interdependență.
2. relație de reciprocitate între cuvinte sau unități sintactice, în cadrul propoziției sau frazei.
3. raport de excludere între termeni care contractează aceeași relație în mod alternativ.
4. (mat.) transformare biunivocă prin care unui punct îi corespunde un plan, și reciproc, deci unei drepte, o dreaptă.
5. coeficient de ~ = mărime măsurând relația de similitudine între doi factori.

antropologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anthropologie)

1. știință care studiază originea și evoluția omului, în strânsă corelație cu condițiile naturale; antropobiologie.

corela

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. correler)

1. tr., refl. a (se) pune în corelație.

corelativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. corrélatif, lat. correlativus)

1. care se află în corelație.
2. element ~ (și s. n.) = cuvânt (adverb, conjuncție etc.) care intră în corelație cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; corelator; noțiuni ~e = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii.

corelativitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. correlatività)

1. faptul de a fi în corelație; caracter corelativ.

corelator

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (germ. Korrelator)

1. ceea ce corelează sau provoacă corelație.
2. cuvânt (adverb, conjuncție etc.) care intră în corelație cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; element corelativ.

corelogramă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. corrélogramme)

1. reprezentare grafică a corelației dintre valorile variabile ale unui fenomen.