Dictionar

Autohaltă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (auto- + haltă)

1. facilitate de pe un drum la care opresc autobuzele intraurbane și autocarele de transport public interurban pentru a permite călătorilor urce și coboare din vehicul; haltă pentru autobuze, stație de autobuz.


Automotor

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. automoteur)

1. vehicul feroviar cu motor cu ardere internă sau electric, pentru transportul călătorilor.

2. tren ~ = tren local sau de lux, format din unul sau două vagoane, care utilizează un motor propriu în locul locomotivei.


Casă

Parte de vorbire: s.
Origine: (it. cassa, germ. Kasse)

1. dulap, ladă de oţel în care se ţin bani, bijuterii, hârtii de valoare etc.

2. loc unde se achită costul cumpărăturilor într-un magazin.

3. ghişeu unde se fac încasările şi plăţile într-o întreprindere, instituţie etc.

4. sumă de bani în casieria unei întreprinderi sau instituţii.

5. a face ~a = a face bilanţul încasărilor şi plăţilor dintr-o zi; plus (sau minus) de ~ = diferenţă rezultată în plus (în minus) după stabilirea încasărilor şi plăţilor; registru de ~ = registru în care se trec sumele încasate şi cele plătite.

6. ~ de bagaje = birou în incinta unei (auto)gări, unde se pot depune temporar, spre păstrare, bagajele călătorilor.


Conductor, -oare

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. conducteur, lat. conductor)

1. adj. (despre ţesuturi, vase etc.) care conduce.

2. adj., s. n. (corp, material) care prezintă conductibilitate (1).

3. ~ electric = piesă cu rezistenţă electrică mică, servind la realizarea circuitelor electrice.

4. s. m. f. funcţionar feroviar care controlează biletele călătorilor şi supraveghează ordinea în vagoane.

5. vatman; şofer.


Contramarcă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contremarque)

1. parte a unui bilet de spectacol care îi rămâne spectatorului.

2. (p. ext.) semn distinctiv remis la o escală călătorilor în tranzit.

3. bilet justificativ remis fiecărei persoane care participă la o călătorie în grup pentru a-i permite accesul în mijlocul de transport.


Debarcader

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. débarcadère)

1. loc special amenajat pe malul unei ape sau pe un chei într-un port, pentru debarcarea și îmbarcarea călătorilor și a mărfurilor; ambarcader.