Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)
1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (it. cogitativo)
2. care se referă la cogitație.
3. (scolastică) facultate ~ă = facultatea de a face inferențe imediate care nu implică nici construcția, nici rigoarea unei deducții.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. spéculer, lat. speculari)
3. a profita de o anumită împrejurare cu scopul de a dobândi avantaje personale.
4. a face tranzacţii de valori.
5. a efectua operațiuni financiare și comerciale pentru a profita de variațiile pieței.
6. intr. a face deducții (filozofice, științifice), teoretizînd în mod formal, fără legătură cu practica; a face speculații.