Dictionar

definiție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. définition, lat. definitio)

1. operație logică prin care se determină conținutul unei noțiuni, notele ei esențiale, indicându-se genul proxim și diferența specifică, sau se precizează înțelesul unui cuvânt ori simbol; propoziție prin care se exprimă această determinare.
2. formulă care dă sensul (semnificațiile) unui cuvânt, al unei expresii și care își propune să fie sinonim cu ceea ce este definit.
3. prin ~ = prin însăși natura lucrurilor.
4. (telecom.) mărime care caracterizează gradul de finețe al unei imagini de televiziune, exprimată în număr de linii; liniatură, rezoluția imaginii.
 

autodefiniție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (auto- + definiție)

1. caracterizare a propriei persoane; autocaracterizare.
 

macrodefiniție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. macrodefinition)

1. (inform.) porțiune de program care descrie structura textului de substituit în cursul unui proces de macroprelucrare.
 

antonim

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. antonyme)

1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt (ex. ~ul lui „mare” este „mic”).
2. joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definiție.
 

argument

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. argument, lat. argumentum)

1. dovadă (propoziție, raționament) pe care se întemeiază o demonstrație; probă.
2. (mat.) element din domeniul de definiție al unei funcții; variabilă independentă.
3. rezumat al unei piese de teatru, al unei opere literare etc.
4. dată folosită drept cheie în cursul unei sortări, unei căutări într-un fișier.
 

defini

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. définir, lat. definire)

1. tr. a da o definiție; a explica sensurile unui cuvânt, ale unei noțiuni.
2. a determina, a preciza, a delimita; a caracteriza pe cineva.
3. refl. a se autocaracteriza.
 

definițional, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. définitionnel)

1. referitor la definiție; care definește.
 

dialelă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. diallèle; cf. gr. διάλληλος, diallelos („reciproc”))

1. (log.) cerc vicios într-o demonstrație sau definiție; definire a unei noțiuni prin ea însăși.
 

homeostazie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. homéostasie)

1. proprietate a organismelor vii de a-și menține constantele fiziologice în condiții diferite de mediu.
2. (genet.) menținere constantă a genomului într-o populație.
3. tendință a sistemelor autoreglabile de a-și menține constante anumite stări sau coordonate de definiție; homeostază.
4. echilibru natural, biologic și ecologic, în biosferă și ecosisteme.
5. echilibru al mediului interior al individului.