delict

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. delictum, fr. délict)

1. încălcare ușoară a legii penale, sancționată cu închisoare corecțională sau amendă.

cvasidelict

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. quasi-délit)

1. (jur.) fapt ilicit care, comis fără intenția de a vătăma, cauzează totuși o daună, putând da naștere la o acțiune civilă pentru daune-interese.
2. (jur.) daune cauzate neintenționat cuiva prin imprudență sau neglijență.
3. (var.) cuasidelict.

delictual, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. délictuel)

1. care prezintă caracterele unui delict; care ține de un delict; delictuos.

delictuos, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. délictueux)

1. care constituie un delict; delictual.

absolutoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

1. adj. care iartă un delict, un păcat etc.
2. s.n. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație.
3. act de absolvire a unei școli.

abuz

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abus, lat. abusus)

1. întrebuințare fără măsură a unui lucru; exces.
2. încălcare a legalității; faptă ilegală.
3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.
4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.
5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.
7. ~ de încredere = infracțiune constând din înșelarea încrederii cuiva.
8. ~ de putere = infracțiune manifestată prin depășirea atribuțiilor.
9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.
10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.

acuza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. accusare)

1. a învinui, a învinovăți; a incrimina.
2. (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă.
3. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta.

atenuant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. atténuant, lat. attenuans)

1. care atenuează, care face mai puțin grav.
2. (dreptul penal) care atenuează, care diminuează gravitatea unei infracțiuni sau delict.
3. circumstanțe ~e = împrejurări care ușurează răspunderea penală a unui inculpat (antonim: circumstanță agravantă).

braconaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. braconnage)

1. delict făcut de cel care braconează.

coacuzat, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. coaccusé)

1. I. acuzat că a săvârșit un delict împreună cu altcineva.
2. II. cel acuzat în același proces împreună cu alții.
3. oricare dintre mai mulți inculpați care răspund la aceeași acuzație.