Dictionar

delir

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. délire, lat. delirium)

1. tulburare patologică a conștiinței, manifestată prin aiurări, halucinații etc.
2. (fig.) exaltare, extaz, frenezie, entuziasm excesiv.
 

delira

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. délirer, lat. delirare)

1. a fi într-o stare de delir; a aiura.
 

delirando

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (it. delirando)

1. (muz.; ca indicație de execuție) improvizând.
 

delirant, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.  
Etimologie: (fr. délirant)

1. I. care este în stare de delir, ca de delir.
2. care delirează, care trăiește în afara realității.
3. (med.) care este însoțit de delir, care are caracteristicile delirului.
4. (fig.) care vădește o pasiune foarte puternică; cu o exaltare de delir; exaltat, frenetic.
5. II. bolnav care delirează.
 

delirare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (delira)

1. acțiunea de a delira și rezultatul ei; stare de delir; delirat.
 

deliriciza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (de1- + liriciza)

1. a goli poezia de fiorul ei emoțional, liric.
 

delirium tremens

Parte de vorbire:  s. n.  
Etimologie: (lat. delirium tremens)

1. boală pricinuită de alcoolism și caracterizată prin delir însoțit de tremurul nervos al feței și al membrelor.
 

amenomanie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. aménomanie)

1. stare patologică caracterizată prin veselie; delir cu dispoziție veselă.
 

antidelirant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (anti- + delirant)

1. (medicament), împotriva delirului.
 

antipsihotic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. antipsychotique)

1. (medicament) care permite controlul halucinațiilor, ideilor delirante, confuziei mintale.
 

antropopatie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. anthropopathie)

1. (med.) formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă ființe umane, pe care le simte și cărora le percepe vocea.
2. atribuirea de însușiri și stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii.
3. reprezentare a divinității, în sistemele religioase primitive, ca o ființă cu sentimente și pasiuni omenești; antropopatism.
 

autoacuzație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. auto-accusation)

1. faptul de a se autoacuza; acuzare de către sine însuși; autoacuzare.
2. formă de delir în care bolnavul se învinuiește de fapte imaginare sau reale, a căror importanță o amplifică.
 

confabulație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. confabulation, lat. confabulatio)

1. (glumeț) conversație lungă și intimă.
2. tulburare de memorie constând din reproducerea unor evenimente imaginare, bizare sau contradictorii.
3. fabulație delirantă.