demon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. démon, lat. daemon, gr. daimon)

1. (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăților etc.
2. diavol, drac.
3. (fig.) om rău.
4. (în literatura romantică) ființă care întruchipează răzvrătirea împotriva destinului, eroismul, curajul, măreția, frumusețea fizică etc.
5. (în poezie) geniu chinuit de neliniște, care stârnește pasiuni, dorințe.

demonesc, -ească

Parte de vorbire:  adj. (învechit)  
Etimologie: (demon + -esc)

1. care se referă la demon; care este specific demonului.
2. care aparține demonului; care provine de la demon.
3. (sinonime) diavolesc, drăcesc.
4. (var.) dimonesc.

demonetiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. démonétiser)

1. tr. a retrage din circulație monede, mărci și efecte poștale etc.
2. a devaloriza, a deprecia.
3. refl. a se devaloriza.
4. (fig.) a se discredita, a se banaliza.

demoniac, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. démoniaque)

1. referitor la demoni.
2. posedat de demoni.
3. demonic.

demonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. demonico, lat. daemonicus)

1. care se referă la demon(-i); care prezintă anumite atribute ale demonului(-lor); diabolic; satanic; demoniac.
2. care se crede, despre care se crede că este posedat de demoni.
3. (antonim) angelic.

demonicește

Parte de vorbire:  adv. (învechit)  
Etimologie: (demonic + -ește)

1. în felul demonului; într-un mod demonic, diabolic.

demonie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (demon + -ie)

1. credință în demoni; demonism.
2. faptă sau influență a unui demon; demonism.
3. (figurat) atitudine diabolică; demonism.

abstenționism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abstentionnisme)

1. abținere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot.
2. doctrină care susține această atitudine.

afabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. affable, lat. affabilis)

1. care demonstrează gentilețe și cordialitate față de ceilalți; binevoitor, cordial, prietenos.
2. (antonime) acrimonios, neprietenos.

antecedent, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. antécédent, lat. antecedens)

1. I. care precede (cel mai adesea imediat) în timp; care este anterior.
2. (vorbind de un curs de apă) care prezintă un fenomen de antecedență.
3. (despre o vale) care s-a stabilit înaintea unei deformări tectonice.
4. II. faptă, întâmplare anterioară unui fapt, unei stări actuale.
5. ~ penal = fapt penal privind trecutul unui inculpat.
6. (logică) primul termen al unei judecăți ipotetice; tot ceea ce poate constitui premisa unei demonstrații.
7. prima secțiune a unei unități melodice structurată binar.
8. (muzică) prima expunere tematică într-o lucrare elaborată prin tehnica contrapunctului.
9. (antonime) posterior, subsecvent, ulterior.

antiparastază

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. antiparastase)

1. (retorică) figură retorică prin care se urmărește să se demonstreze că faptul incriminat este lăudabil.
2. (retorică) figură de stil prin care cineva se străduiește să demonstreze că merită mai degrabă laudă decât învinovățire (întorcând un argument în favoarea sa, uneori chiar până la exagerare).

apagogic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. apagogique)

1. (log.) care dovedește ceva prin arătarea imposibilității contrariului, prin reducere la absurd.
2. raționament ~ = raționament în care demonstrăm o propoziție arătând absurditatea propoziției contrare; apagogie.
3. demonstrație ~ă = demonstrație indirectă prin dovedirea absurdității contrariului; apagogie.

apagogie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. apagogie)

1. raționament prin care demonstrăm adevărul unei propoziții prin demonstrarea imposibilității sau absurdității propoziției contrare; demonstrație apagogică, reducere la absurd.