departament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. département)

1. ramură importantă a administrației de stat sau a unei instituții; (în unele țări) minister.
2. ~ de stat = titulatura oficială a Ministerului Afacerilor Externe al S. U. A.
3. unitate administrativ-teritorială în Franța.

departamental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. départemental)

1. care ține de un departament, care se referă la un departament; ministerial.
2. (Franța) consiliu ~ = adunarea deliberativă a unui departament, aleasă prin vot universal în cadrul cantoanelor.

arondisment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arrondissement)

1. subdiviziune teritorial-administrativă a unui departament în Franța.

congregație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. congrégation, lat. congregatio)

1. (în biserica catolică) ordin monahal
2. ramură a unui asemenea ordin.
3. confrerie din clerici și laici, în scopul intensificării propagandei religioase.
4. adunare de prelați pentru examinarea unor anumite chestiuni, situații etc.
5. departament al curiei papale, condus de un cardinal.
6. ședință de studiu la un conciliu; (p. ext.) adunare religioasă.

departamental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. départemental)

1. care ține de un departament, care se referă la un departament; ministerial.
2. (Franța) consiliu ~ = adunarea deliberativă a unui departament, aleasă prin vot universal în cadrul cantoanelor.

interdepartamental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. interdépartamental)

1. care are loc între diferite departamente.
2. care coordonează activitatea mai multor departamente.

portofoliu

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. portafoglio)

1. funcție, demnitate de ministru; (p. ext.) minister, departament.
2. ministru fără ~ = ministru care face parte dintr-un cabinet ministerial fără să aibă un departament propriu.
3. totalitatea efectelor de comerț, a titlurilor de valoare, a valorilor bancare etc. în evidența operativă a unei bănci.
4. totalitatea lucrărilor la dispoziția unei edituri, urmând a fi publicate.

secretar, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. secretarius, fr. secrétaire)

1. s. m. f. persoană care rezolvă lucrările curente de birou într-o întreprindere, într-o instituție administrativă sau științifică.
2. cel care redactează procesul-verbal asupra lucrărilor și discuțiilor în cadrul unei ședințe.
3. ~ de redacție = colaborator din redacția unei publicații sau edituri care centralizează și coordonează materialul pregătit pentru tipar.
4. cel care ține lucrările cuiva, care scrie (după dictare) corespondența cuiva.
5. persoană care face parte din conducerea unei organizații politice sau de masă și care conduce munca operativ, pe baza hotărârilor luate de organele colective respective.
6. ~ general = înalt funcționar însărcinat cu organizarea și conducerea unor adunări, organisme, societăți etc.
7. ~ de stat = înalt funcționar care conduce un departament ministerial; (în unele țări) ministru al afacerilor externe; cardinal însărcinat cu relațiile externe ale Vaticanului.
8. s. n. mobilă în care se țin scrisori, hârtii etc.