Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. absurde, lat. absurdus)
1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simţ.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admiţând un raţionament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om şi mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (aero- + desant)
1. operațiune care desemnează mișcarea forțelor armate cu aeronave, de obicei cu decolare și aterizare verticală, pentru a angaja și distruge forțele inamice sau pentru a captura și deține poziții cheie; desant aerian.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. affixal)
2. (lingvistică) care constituie, care formează un afix.
3. (matematică) legat de afix, numărul complex „x + iy” care desemnează poziția unui punct.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. angiosclérose)
1. (med.) denumire generică care desemnează scleroza vasculară și care cuprinde atât arterioscleroza, cât și fleboscleroza.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. anglophilie)
1. termen care desemnează, la o persoană străină națiunii engleze, gustul său pronunțat pentru aspectele culturale și civilizaționale dezvoltate de această țară, precum și influența acestora; anglomanie.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat., gr., it. antonomasia)
1. (retorică) figură de stil prin care un substantiv comun sau o perifrază desemnează un substantiv propriu (ex. „Oratorul roman” pentru a-l desemna pe Cicero); antonomază.
2. (retorică) invers, figură de stil prin care un substantiv propriu este folosit ca substantiv comun (ex. „este un Nero” pentru a spune că este un tiran); antonomază.