Dictionar

desinență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. désinence)

1. element gramatical care se adaugă la sfârșitul unui cuvânt pentru a constitui o formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv).
 

desinență

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT desinentia
2. FR désinence
3. EN ending
4. DE Endung
5. RU окончaние
6. HU végződés
 

atematic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. athématique)

1. (despre cuvinte) în care sufixul sau desinența se adaugă direct la rădăcină.
 

desinențial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. désinentiel)

1. care se referă la desinență; care comportă o desinență (ex. limbaj desinențial, formă desinențială).
 

interfix

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (inter1- + /a/fix)

1. segment din structura unui cuvânt sau a unei forme flexionare plasată între rădăcină și un sufix (lexical sau gramatical) ori o desinență și analizat de obicei împreună cu afixul următor.
 

morfem

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. morphème)

1. element morfologic (prefix, sufix, desinență) care servește la formarea cuvintelor și a formelor flexionare ale acestora.
2. (în concepția modernă) cea mai mică unitate în sens determinat din structura morfologică a cuvântului.
 

tematic, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. thématique, /II/ germ. Thematik)

1. adj. referitor la o temă.
2. vocală ~ă = vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinență și care, împreună cu rădăcina, formează tema.
3. alcătuit pe anumite teme.
4. s. f. totalitatea temelor dintr-un grup de opere literare, artistice, științifice etc.
 

terminație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. terminatio)

1. partea terminală a unui lucru.
2. (lingv.) sunet care se află la sfârșitul unui cuvânt.
3. (rar) desinență.
4. (muz.) concluzie melodică.