Dictionar

dialect

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dialecte, lat. dialectus)

1. variantă regională a unei limbi, caracterizată prin particularități fonetice și lexicale.
2. (impr.) grai.
 

dialectal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. dialectal)

1. referitor la dialect; propriu unui dialect.
 

dialectalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dialectalisme)

1. particularitate dialectală; dialectism (1); regionalism.
 

dialectaliza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. dialectaliser)

1. refl. (despre limbă) a lua forme diferite după regiune.
 

dialectic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. dialectique, lat. dialecticus)

1. adj. conform cu principiile dialecticii; bazat pe dialectică.
2. care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii.
3. s. f. (ant.) arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raționamentul adversarului.
4. (în evul mediu) arta deosebirii adevărului de neadevăr.
5. (în filozofia marxistă) teorie generală despre dezvoltarea naturii, a societății și gândirii, precum și metodă de cunoaștere și de transformare a lumii.
6. procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor.
 

dialectician, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. dialecticien)

1. specialist în dialectică.
2. cel care, gândind, vorbind sau scriind, aplică procedeele dialecticii.
3. cel care raționează cu artă și metodă.
4. (filosofia antică) persoană care folosește arta discuției în contradictoriu.
 

dialectism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dialectisme, rus. dialektizm, germ. Dialektismus)

1. cuvânt sau expresie aparținând unui dialect; dialectalism.
2. teorie care consideră că lumea fenomenelor poate fi explicată printr-un șir de opoziții bine alese, care se înlocuiesc reciproc la infinit.
 

accent

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accent, lat. accentus)

1. intonație specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensității vocii.
2. semn grafic care indică această intonație.
3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.
4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.
5. inflexiune afectivă a vocii.
6. (fig.) importanță.
7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.
 

aheean, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. achéen)

1. adj., s. m. f (locuitor) din Ahaia (Peloponez).
2. (s. n.) vechi dialect vorbit de aheeni.
 

algerian, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. algérien)

1. (locuitor) din Algeria.
2. (s. n.) dialect arab vorbit în Algeria.
 

alsacian, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. alsacien)

1. adj., s. m. f. (locuitor) din Alsacia.
2. (s. n.) ansamblu de dialecte germanice vorbite în Alsacia.
3. adj. lup ~ (și s. m.) rasă de câini de pază, de talie mare.
 

anglo-normand

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anglo-normand)

1. dialect francez vorbit pe cele două coaste ale Mării Mânecii.
 

antidialectic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (anti- + dialectic)

1. (filozofie) împotriva dialecticii; care nu ține seamă de principiile dialecticii.