Dictionar

dialect

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dialecte, lat. dialectus)

1. variantă regională a unei limbi, caracterizată prin particularități fonetice și lexicale.
2. (impr.) grai.
 

dialectal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. dialectal)

1. referitor la dialect; propriu unui dialect.
 

dialectalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dialectalisme)

1. particularitate dialectală; dialectism (1); regionalism.
 

dialectaliza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. dialectaliser)

1. refl. (despre limbă) a lua forme diferite după regiune.
 
 
 

dialectism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dialectisme, rus. dialektizm, germ. Dialektismus)

1. cuvânt sau expresie aparținând unui dialect; dialectalism.
2. teorie care consideră lumea fenomenelor poate fi explicată printr-un șir de opoziții bine alese, care se înlocuiesc reciproc la infinit.
 
 

aheean, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. achéen)

1. adj., s. m. f (locuitor) din Ahaia (Peloponez).
2. (s. n.) vechi dialect vorbit de aheeni.
 

algerian, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. algérien)

1. (locuitor) din Algeria.
2. (s. n.) dialect arab vorbit în Algeria.
 
 

anglo-normand

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anglo-normand)

1. dialect francez vorbit pe cele două coaste ale Mării Mânecii.
 

antidialectic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (anti- + dialectic)

1. (filozofie) împotriva dialecticii; care nu ține seamă de principiile dialecticii.