Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. colonus)
1. (în Imperiul Roman şi în evul mediu) muncitor agricol legat de pământul pe care îl lucra, obligat să plătească dijmă proprietarului şi să presteze corvezi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. colonatus, fr. colonat)
1. stare de colon1; formă de organizare socială, spre sfârşitul Imperiului Roman, caracterizat prin legarea tot mai strânsă a colonilor1 de pământul pe care îl munceau şi pentru care plăteau dijmă şi prestau corvezi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ilote, lat. ilota)
1. (în Sparta antică) sclav obligat să plătească dijmă proprietarilor funciari şi să servească în armată.
2. (fig.) persoană exploatată.
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (dijmă + -ui)
1. a lua dijma, a face să plătească dijmă; a zeciui.
2. a lua pe nedrept, a sustrage, a fura.
3. (fam.) a-și face în mod abuziv parte din ceva.
4. (fig.) (cu referire la epidemie) a decima.
Parte de vorbire: s.m. (înv.)
Origine: (tc. beylikgy)
1. funcționar turc însărcinat cu cumpărarea forțată de oi, la prețuri fixate de turci, în favoarea sultanului sau cu strângerea dijmei de oi, în Țările Române.
2. agent care strângea dijma, beilicul.
3. (var.) (înv.) beglicgiu, begligiu, beiliciu.
Parte de vorbire: s.n. (tc. înv.)
Origine: (tc. beylik)
1. conac în care se găzduiau beii sau demnitarii turci veniți ca trimiși ai Porții în Țările Românești.
2. cumpărătură de oi făcută pe seama sultanului și mai mult cu de-a sila, pe prețuri stabilite dinainte; dare sau dijmă, mai ales în oi, plătită stăpânirii.
3. muncă gratuită în folosul beiului sau al stăpânirii.
4. (var.) beilâc, (pop) beilei.