Dictionar

Rezultate principale (Diploma):

Diplomă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diplôme, lat. diploma)

1. (în evul mediu) act de înnobilare, de acordare de privilegii.

2. act prin care o instituţie de învăţământ, un corp, un ordin onorific etc. conferă un titlu, un grad etc.

3. act care se eliberează unui premiant, unui concurent (la o întrecere sportivă, la o expoziţie etc.).


Rezultate secundare (Diploma):

Diplomand, -ă

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Diplomand)

1. cel care îşi pregăteşte lucrarea de diplomă.


Diplomat 1, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. diplômé)

1. (cel) care deţine un titlu pe bază de diplomă.


Diplomat 2, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. diplomate)

1. s. m. f. reprezentant oficial al unui stat în relaţiile cu statele străine.

2. adj. care ştie profite de anumite situaţii pentru a-şi realiza scopul.

3. (fam.; peior.) abil, dibaci, şiret, viclean.

4. (despre serviete, valize) de tipul celor purtate, la origine, de diplomaţi.

5. s. n. prăjitură alcătuită din puding şi garnisită cu frişcă şi fructe.


Diplomatic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. diplomatique, lat. diplomaticus, /II, 2/ germ. Diplomatik)

1. adj. referitor la diplomaţie, de diplomat.

2. corp ~ = totalitatea ambasadorilor, miniştrilor şi reprezentanţilor străini care se află în capitala unui stat.

3. abil, calculat.

4. s. f. disciplină a istoriei care se ocupă cu cercetarea vechilor diplome, a cărţilor şi a altor documente oficiale.

5. diplomaţie (1).


Diplomaticamente

Parte de vorbire: adv. (învechit)
Origine: (it. diplomaticamente)

1. într-un mod diplomatic, ca diplomații.

2. pe cale diplomatică, prin mijloacele diplomației.

3. (prin analogie) cu finețe și pricepere.


Diplomaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diplomatie)

1. activitate desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi peste graniţă, în vederea realizării obiectivelor politicii sale externe; diplomatică (II, 2).

2. carieră, funcţie de diplomat.

3. totalitatea diplomaţilor.

4. abilitate, dibăcie, pricepere (în purtări etc.).


Acredita

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. accréditer)

1. a da autoritatea necesară unui reprezentant diplomatic pe lângă un guvern străin; a împuternici.

2. a face demn de crezare.

3. (fin.) a deschide, a pune la dispoziţia cuiva un acreditiv.


Acreditant, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (acredita + -ant)

1. I. care acreditează.

2. II. stat care acreditează un diplomat.


Acreditar, -ă

Parte de vorbire: adj., s.n.
Origine: (acredita + -ar)

1. (stat) în care este numit un diplomat.


Acreditare

Parte de vorbire: s.
Origine: (acredita)

1. acţiunea de a acredita.

2. scrisori de ~ = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant diplomatic.


Acreditat, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (acredita)

1. (şi s.) împuternicit ca reprezentant diplomatic.


Agent, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. agent, lat. agens)

1. s. m. f. reprezentant al unui stat, al unei instituţii, întreprinderi etc. care îndeplineşte anumite însărcinări.

2. ~ diplomatic = reprezentant al unui stat în alt stat în relaţiile politice cu acesta; ~ economic = persoană fizică sau juridică care participă la viaţa economică a unei societăţi comerciale; ~ secret = cel care îndeplineşte o misiune secretă de informare; spion; ~ de circulaţie = (sub)ofiţer de poliţie cu îndrumarea, supravegherea şi controlul circulaţiei pe drumurile publice.

3. s. m. factor activ ce determină un anumit proces fizic, chimic etc.

4. ~ patogen = microorganism care determină apariţia unui proces patologic; nume de ~ = substantiv, adjectiv care indică autorul acţiunii unui verb; complement de ~ = subiectul logic al acţiunii unui verb pasiv; propoziţie completivă de ~ = propoziţie care arată acţiunea exprimată printr-un verb pasiv.