Rezultate principale (Diploma):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diplôme, lat. diploma)
1. (în evul mediu) act de înnobilare, de acordare de privilegii.
2. act prin care o instituţie de învăţământ, un corp, un ordin onorific etc. conferă un titlu, un grad etc.
3. act care se eliberează unui premiant, unui concurent (la o întrecere sportivă, la o expoziţie etc.).
Rezultate secundare (Diploma):
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Diplomand)
1. cel care îşi pregăteşte lucrarea de diplomă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. diplômé)
1. (cel) care deţine un titlu pe bază de diplomă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. diplomate)
1. s. m. f. reprezentant oficial al unui stat în relaţiile cu statele străine.
2. adj. care ştie să profite de anumite situaţii pentru a-şi realiza scopul.
3. (fam.; peior.) abil, dibaci, şiret, viclean.
4. (despre serviete, valize) de tipul celor purtate, la origine, de diplomaţi.
5. s. n. prăjitură alcătuită din puding şi garnisită cu frişcă şi fructe.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. diplomatique, lat. diplomaticus, /II, 2/ germ. Diplomatik)
1. adj. referitor la diplomaţie, de diplomat.
2. corp ~ = totalitatea ambasadorilor, miniştrilor şi reprezentanţilor străini care se află în capitala unui stat.
4. s. f. disciplină a istoriei care se ocupă cu cercetarea vechilor diplome, a cărţilor şi a altor documente oficiale.
5. diplomaţie (1).
Parte de vorbire: adv. (învechit)
Origine: (it. diplomaticamente)
1. într-un mod diplomatic, ca diplomații.
2. pe cale diplomatică, prin mijloacele diplomației.
3. (prin analogie) cu finețe și pricepere.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diplomatie)
1. activitate desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi peste graniţă, în vederea realizării obiectivelor politicii sale externe; diplomatică (II, 2).
2. carieră, funcţie de diplomat.
4. abilitate, dibăcie, pricepere (în purtări etc.).
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. accréditer)
1. a da autoritatea necesară unui reprezentant diplomatic pe lângă un guvern străin; a împuternici.
3. (fin.) a deschide, a pune la dispoziţia cuiva un acreditiv.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (acredita + -ant)
1. I. care acreditează.
2. II. stat care acreditează un diplomat.
Parte de vorbire: adj., s.n.
Origine: (acredita + -ar)
1. (stat) în care este numit un diplomat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (acredita)
2. scrisori de ~ = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant diplomatic.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (acredita)
1. (şi s.) împuternicit ca reprezentant diplomatic.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. agent, lat. agens)
1. s. m. f. reprezentant al unui stat, al unei instituţii, întreprinderi etc. care îndeplineşte anumite însărcinări.
2. ~ diplomatic = reprezentant al unui stat în alt stat în relaţiile politice cu acesta; ~ economic = persoană fizică sau juridică care participă la viaţa economică a unei societăţi comerciale; ~ secret = cel care îndeplineşte o misiune secretă de informare; spion; ~ de circulaţie = (sub)ofiţer de poliţie cu îndrumarea, supravegherea şi controlul circulaţiei pe drumurile publice.
3. s. m. factor activ ce determină un anumit proces fizic, chimic etc.
4. ~ patogen = microorganism care determină apariţia unui proces patologic; nume de ~ = substantiv, adjectiv care indică autorul acţiunii unui verb; complement de ~ = subiectul logic al acţiunii unui verb pasiv; propoziţie completivă de ~ = propoziţie care arată acţiunea exprimată printr-un verb pasiv.