Dictionar

Direcţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. direction, lat. directio)

1. orientare în spaţiu a unui obiect, a unei mişcări faţă de un punct de referinţă: sens de desfăşurare a unei acţiuni.

2. (mat.) proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată.

3. (organ de) conducere a unei instituţii, întreprinderi etc.

4. ~ de scenă = regie.

5. funcţie de director; biroul directorului.

6. subdiviziune în cadrul unui minister sau organ central care conduce o anumită ramură de activitate.

7. totalitatea (sistemul) organelor cu care se dirijează un vehicul.

8. parte mobilă a ampenajului vertical cu ajutorul căruia pilotul manevrează avionul în plan orizontal.


Direcţiona

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. directionner)

1. a imprima o anumită direcţie; a orienta într-un anumit sens.


Direcţional, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. directionnel)

1. care orientează, care arată direcţia; care servește la dirijarea unei mișcări sau la indicarea unei direcții.

2. (despre radio) care emite pe un fascicul puţin divergent; directiv.

3. se spune despre o antenă care emite sau recepționează unde într-o singură direcție.

4. antenă = antenă de emisie sau recepţie dotată cu directivitate.

5. (despre galerii de mină) care este săpat în lungul direcției straturilor.


Direcționar

Parte de vorbire: s.(n.?) (regional)
Origine: (direcționa + -ar)

1. dispozitiv folosit în zidărie pentru verificarea verticalității construcției.


Direcționare

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (direcționa)

1. acțiunea de a direcționa, de a imprima o anumită direcție.

2. conducere și stabilire a unei direcții, a unei orientări; directivare.


Direcționat, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (direcționa)

1. care a fost orientat într-un anumit sens.

2. dirijat într-o anumită direcție.


Abajur

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abat-jour)

1. dispozitiv pentru a rabata lumina unei lămpi.

2. acoperitoare de metal, de hârtie etc. care se pune la o lampă pentru a reflecta lumina într-o anumită direcție.


Abataj

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abattage, it. abbattaggio)

1. acțiunea de a extrage minereu într-o mină.

2. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zăcământ; operaţia însăşi.

3. ~ frontal = abataj al minereului făcut pe un front foarte lung în direcția filonului.

4. ciocan de ~ = instrument acționat cu aer comprimat, cu ajutorul căruia se desprinde cărbunele în straturile cu înclinație mare.

5. doborâre a arborilor în exploatările forestiere.

6. acțiunea de a ucide un animal; sacrificare a animalelor, la abator.

7. (marinărie) înclinare a unei nave spre a putea fi carenată; carenaj.


Abate (2)

Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. abbattere, fr. abattre)

1. (tr., intr., refl.) a (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală.

2. (fig.) a (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gândire etc.

3. (refl.) (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) a se produce pe neașteptate (cu forță).

4. (refl.) a se năpusti (asupra).

5. (refl.) a se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial).

6. (refl., intr.) a-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări.

7. (tr.) a întrista, a deprima, a descuraja.

8. (tr.) a doborî, a culca la pământ.

9. (refl.) a cădea.


Abatere

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (abate)

1. acțiunea de a (se) abate și rezultatul ei.

2. îndepărtare, deviație de la direcția inițială sau normală.

3. (fig.) îndepărtare de la o normă, de la o linie de conduită, de gândire etc.

4. (jur.) încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar.

5. (tehn.) diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală.

6. (tehn.) diferența dintre dimensiunea reală și cea proiectată a unei piese.

7. (mar.) operația de întoarcere intenționată a prorei unei nave într-o anumită direcție.

8. (econ.) ~ fiscală = parte procentuală din venit, care este scutită de impozit.

9. (econ.) ~ monetară = factor de natură inflaționistă care se caracterizează prin creșterea mai rapidă a masei monetare în raport cu masa bunurilor și serviciilor, manifestată prin majorări ale prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unei monezi.

10. (compus) ~-standard = indicator de măsurare a dispersiei valorilor unei variabile aleatorii.

11. (gram.) excepție.

12. (înv.; loc. subst.) ~ de la vorbă = digresiune.

13. (loc. subst.) ~ de la regulă = excepție.

14. culcare pe pământ; doborâre.

15. (fig.) deprimare.


Aberaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: ( fr. aberration, lat. aberratio)

1. abatere de la normal sau corect; (prin ext.) idee, noţiune, comportament; aberanţă; absurditate.

2. (biol.) abatere de la tipul normal al speciei.

3. (bot.) abatere importantă faţă de tip; formă rezultată pe cale de mutaţie.

4. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic.

5. ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei.

6. ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizaţii pe marginea imaginilor.

7. unghi format de direcţia adevărată şi de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.

8. (var.) (înv.) aberațiune.

9. (antonim) normalitate.


Advectiv, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. advektiv)

1. referitor la advecţie; prin advecţie (mișcare de aer cu direcție orizontală).