Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. discours, lat. discursus)
1. expunere oratorică în faţa unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare.
2. expresie verbală a gândirii; cuvântare.
3. disertaţie, tratare a unui subiect de natură ştiinţifică sau literară; expozeu, tratat.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. discursif, lat. discursivus)
1. (despre cunoaştere, gândire) care deduce o idee din alta prin raţionament.
2. (despre memorie) care se dispersează.
3. care nu se supune unei continuităţi riguroase.
4. (despre vorbire) care se întinde prea mult; declarativ.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. discursivité)
1. însuşirea de a fi discursiv; caracterul discursiv al unei idei, expuneri, fraze.
2. (rar) diluare (a vorbirii, a stilului).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. métadiscours)
1. realizare concretă a metalimbajului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. embrayeur)
1. element gramatical (acolo, aici, asta, aceea) care permite legătura anumitor părţi ale discursului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (apologie + -ism)
1. discurs cu nuanţă ironică, în care oratorul face adversarului o concesie fără valoare.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. apologiste)
1. cel care, prin discursuri și scrieri, ia apărarea publică a unei personalități sau a unei cauze; apologet.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. archaïsant)
1. care aparține sau tinde să aparțină mijloacelor de exprimare din trecut; cu aspect voit arhaic.
2. califică stilul unui text, unui discurs et cetera, care se remarcă prin utilizarea recurentă a formelor vechi și arhaismelor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. capucinade)
1. afectare a devoţiunii.
2. (fam.) predică, discurs moralizator.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. catilinaire)
1. cele patru discursuri ale lui Cicero împotriva lui Catilina.
2. (fig.) apostrofă vehementă la adresa cuiva.