dislocaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dislocation)

1. dislocare.
2. defect de structură al unui cristal constând în perturbarea distribuţiei atomilor.

dislocator

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (disloca + -tor)

1. unealtă agricolă cu ajutorul căreia se dislocă din sol rădăcinile de morcov, sfeclă etc.

carenă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. carène, it. carena)

1. parte din coca unei nave, sub apă.
2. volumul de apă dislocat de un plutitor, de o navă.
3. porţiune din corola leguminoaselor, în formă de luntre, prin unirea celor două petale inferioare.
4. ieşitură a unui organ, a unui os.
5. prelungire a sternului la păsări.
6. proeminenţă alungită în roca unei galerii sau peşteri calcaroase.

deplasament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. déplacement)

1. deplasare.
2. greutate a volumului de apă dislocat de o navă.

forabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. forabilité)

1. însuşire a rocilor de a fi uşor dislocate prin foraj.

glaciotectonică

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. glaciotectonique)

1. (geol.) disciplină geologică care studiază fenomenele legate de deformațiile terenurilor sub acțiunea ghețarilor; glaciodislocaţie.

metacentru

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. métacentre)

1. intersecţie a verticalelor care trec prin centrele de greutate ale volumului de apă dislocat de un corp plutitor.