distona

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (it. distonare)

1. a fi neconcordant, a fi în dezacord, a nu se potrivi.
2. (despre sunete muzicale) a suna fals.
3. (înv.) a destona.

distonant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. distonant)

1. care distonează; discordant.

distonanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (distona + -anţă)

1. faptul de a distona; caracterul a ceea ce distonează.
2. dezacord cu ansamblul sau cu restul; stare distonantă; lipsă de armonie.
3. (muz.) succesiune sau simultaneitate de sunete care distonează din punct de vedere al armoniei muzicale; intonație falsă; distonare.

distonare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. distona)

1. acțiunea de a distona și rezultatul ei.
2. abatere de la intonația justă.
3. distonanță.

distonanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (distona + -anţă)

1. faptul de a distona; caracterul a ceea ce distonează.
2. dezacord cu ansamblul sau cu restul; stare distonantă; lipsă de armonie.
3. (muz.) succesiune sau simultaneitate de sunete care distonează din punct de vedere al armoniei muzicale; intonație falsă; distonare.

strident, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. strident, lat. stridens)

1. care emite un sunet intens; care este însoțit de un asemenea sunet; ascuțit, tare, țipător, pătrunzător; (prin ext.) neplăcut, supărător.
2. (despre culori) care nu este în armonie cu culorile înconjurătoare; bătător la ochi, țipător, distonant.
3. care iese în evidență în mod supărător; șocant.
4. (fig.) care produce o impresie neplăcută prin depășirea firescului, a obișnuitului et cetera; izbitor.

distonare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. distona)

1. acțiunea de a distona și rezultatul ei.
2. abatere de la intonația justă.
3. distonanță.