Antropomorfist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. anthropomorphiste)

1. I. relativ sau legat de antropomorfism.

2. care atribuie divinităţii o formă şi o natură umană.

3. II. adept al antropomorfismului.

4. persoană care învață antropomorfismul, care este înclinat să creadă în el.

---

Antropopatie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anthropopathie)

1. formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă fiinţe umane, pe care le simte şi cărora le percepe vocea.

2. atribuirea de însuşiri şi stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii.

3. reprezentare a divinităţii, în sistemele religioase primitive, ca o fiinţă cu sentimente şi pasiuni omeneşti; antropopatism.

---

Atonism

Parte de vorbire: s.
Origine: (Aton, Soarele la vechii egipteni + -ism)

1. cult monoteist cu adorarea discului solar, ca aspect vizibil al divinităţii.

---

Contriţiune

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contrition, lat. contritio)

1. durere profundă simţită în urma ofensării divinităţii; pocăinţă, căinţă.

---

Demiurg

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. démiurge, lat. demiurgus, gr. demiurgos)

1. (la Platon) denumire dată divinităţii, ca principiu raţional, creator al universului; (p. ext.) principiu creator.

2. conducător al unor cetăţi antice greceşti.

---

Emanatism

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Emanatismus, fr. émanatisme)

1. doctrină filozofico-religioasă panteistă potrivit căreia lumea s-ar naşte din substanţa divinităţii printr-un proces continuu de emanaţie; emanaţionism.

---