Dictionar

divinitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. divinité, lat. divinitas)

1. ființă socotită drept creatoare și cârmuitoare a lumii; Dumnezeu.
2. ființe cărora li se atribuie o natură divină.
3. (pl.) zeii și zeițele păgânismului.
4. esență, natură divină.
5. (fig.) lucru, persoană adorată ca un dumnezeu.
 

acolit, -ă

Parte de vorbire:  I. s.m.f., II. s.m.  
Etimologie: (fr. acolyte, lat. acolythus, gr. akolythos)

1. I. persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva.
2. persoană care ajută pe cineva într-o acțiune (reprobabilă); complice.
3. II. ajutor al preotului în cultul catolic.
4. divinitate secundară care însoțește o divinitate principală.
 

antitrinitar, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. antitrinitaire)

1. I. privitor la antitrinitarism.
2. care neagă dogma Sfintei Treimi.
3. II. adept al antitrinitarismului.
4. creștin care nu recunoaște Trinitatea și neagă divinitatea lui Isus Hristos.
5. membru al unei secte care respinge dogma Sfintei Treimi.
 

antropolatru, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anthropolâtre)

1. cel care divinizează omul.
2. cel care adoră o divinitate reprezentată în forme umane.
 

antropomorfic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. anthropomorphique)

1. referitor la antropomorfism; antropomorf.
2. care are forma corpului uman sau care are aparență umană.
3. (religie) care reprezintă divinitatea sub formă umană.
 

brahmanism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. brahmanisme)

1. complex de religii indice, cu caracter politeist, a căror divinitate supremă este Brahma.
 

creaționism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. créationisme)

1. concepție teologică potrivit căreia lumea a fost creată de către divinitate.