Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. anthropomorphiste)
1. I. relativ sau legat de antropomorfism.
2. care atribuie divinităţii o formă şi o natură umană.
3. II. adept al antropomorfismului.
4. persoană care învață antropomorfismul, care este înclinat să creadă în el.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. anthropopathie)
1. (med.) formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă ființe umane, pe care le simte și cărora le percepe vocea.
2. atribuirea de însușiri și stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii.
3. reprezentare a divinității, în sistemele religioase primitive, ca o ființă cu sentimente și pasiuni omenești; antropopatism.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. athée, gr. atheos)
1. I. care neagă existența lui Dumnezeu; care neagă existența oricărei divinități; care aderă la ateism
2. II. persoană care nu-l recunoaște pe Dumnezeu sau neagă existența lui Dumnezeu.
3. persoană care nu crede în existența zeităților sau a divinității.
4. persoană care nu crede în ceva, enunțat fără dovezi.
5. persoană care nu are religie.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (Aton + -ism)
1. cultul lui Aton (zeul soarelui), religie monoteistă a Egiptului antic.
2. cult monoteist cu adorarea discului solar, ca aspect vizibil al divinităţii.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contrition, lat. contritio)
1. durere profundă simţită în urma ofensării divinităţii; pocăinţă, căinţă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. démiurge, lat. demiurgus, gr. demiurgos)
1. (la Platon) denumire dată divinităţii, ca principiu raţional, creator al universului; (p. ext.) principiu creator.
2. conducător al unor cetăţi antice greceşti.