Parte de vorbire: adv. (învechit)
Origine: (it. divinamente)
1. în mod divin, într-o manieră divină; prin harul, voința, puterea, acțiunea lui Dumnezeu.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. divination, lat. divinatio)
1. pretinsă putere de a prezice viitorul.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. divinateur, lat. divinator)
1. I. privitor la divinație; care aparține divinației; (var.) devinator, divinatoriu.
2. II. persoană care practică divinația; cel care are facultatea de a divina, care prevede ce trebuie să se întâmple; (var.) devinator.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. divinatoire)
2. care se referă la arta divinației, la practica ei, la instrumentele sale etc.
3. care se referă la facultatea de a ghici, care o manifestă sau este produsul acesteia.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. astrologique, lat. astrologicus)
2. literatură ~ă = literatură cu caracter divinatoriu, întemeiată pe credinţa în influenţa aştrilor asupra destinului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. charisme, gr. kharisma)
1. dat particular conferit oamenilor prin graţia divină; har.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. catoptromancie)
1. divinaţie cu ajutorul oglinzilor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contempération, lat. contemperatio)
1. impuls presupus a proveni de la graţia divină şi care ar face să încline voinţa către ceva, fără a o determina însă.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. deificare, fr. déifier)
1. a atribui putere divină unei fiinţe sau unui lucru; a zeifica.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. divinateur, lat. divinator)
1. I. privitor la divinație; care aparține divinației; (var.) devinator, divinatoriu.
2. II. persoană care practică divinația; cel care are facultatea de a divina, care prevede ce trebuie să se întâmple; (var.) devinator.