Dictionar

ductil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ductile, lat. ductilis)

1. (despre metale, aliaje) care poate fi tras (trefilat) în fire subțiri.
 

ductilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ductilité)

1. proprietate a unor materiale de a fi ductile.
2. raportul dintre deformația totală și deformația limită elastică la o secțiune, element structural sau structură.
 

DUCTILO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (lat. ductilis „maleabil”)

1. „ductibilitate”.
 

ductilometru

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ductilomètre)

1. aparat pentru măsurarea ductilității unui corp.
 

aluminiu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aluminium)

1. metal foarte ușor, maleabil și ductil, bun conducător de căldură și electricitate.
 

beriliu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. béryllium)

1. metal alb-cenușiu, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, în unele aliaje ușoare.
 

carbonitrura

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. carbonitrurer)

1. a efectua o carbonitrurare (procedeu de cementare care permite oțelului să fie încălzit cu carbon și azot, pentru a-i conferi proprietăți precum duritatea, ductilitatea et cetera).
 

ceriu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cérium)

1. metal strălucitor, moale și ductil, din familia lantanidelor.
 

cupru

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. cuprum)

1. metal de culoare roșiatică, maleabil, ductil, rezistent, foarte bun conducător de căldură și electricitate; aramă.
2. (chimie) element chimic cu simbolul Cu și numărul atomic 29.
 

ductilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ductilité)

1. proprietate a unor materiale de a fi ductile.
2. raportul dintre deformația totală și deformația limită elastică la o secțiune, element structural sau structură.