Dictionar

echivalent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. équivalent, lat. aequivalens)

1. adj. (și s.) care are aceeași valoare, semnificație, același efect cu altceva.
2. (despre figuri, corpuri geometrice) cu aceeași arie, fără a coincide ca formă.
3. s. n. cantitate de materie, de forță etc. egală cu o alta.
4. mărime, număr, etc. care caracterizează egalitatea de valoare sau de semnificație a două efecte sau acțiuni.
5. marfă care, având înglobată în ea aceeași cantitate de muncă socială cu o altă marfă, servește la exprimarea valorii acesteia.
 

echivalență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. équivalence)

1. însușire a tot ceea ce este echivalent; egalitate de valoare, de semnificație etc.
2. (log.) relație între două enunțuri sau judecăți care sunt adevărate sau false împreună.
3. (mat.) relație simetrică, reflexivă și tranzitivă între elementele unei mulțimi.
4. simptom care substituie un altul obișnuit pentru o anumită boală.
5. manifestare patologică la epileptici, care înlocuiește crizele propriu-zise.
 

echivalentogeneză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. aequivalentogenesis, fr. équivalentogenèse)

1. concepție după сarе flagelii și pseudopodele se pot substitui reciproc (Elenchin).
 

adecvație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adéquation, lat. adaequatio)

1. faptul, însușirea de a fi adecvat; echivalență.
 

analogism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. analogisme)

1. analogie, echivalență.
2. raționament prin analogie.
 

asimilabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. assimilable)

1. care poate fi asimilat; care este susceptibil de asimilare.
2. (politică) care este susceptibil să se integreze într-o societate, până la punctul de a se asemăna cu ceilalți.
3. care poate fi integrat într-un alt corp ierarhic prin echivalență.
4. (despre alimente) care este capabil de transformare organică.
5. (despre sol) elemente ~e = elemente din sol pe care plantele le pot absorbi și, după ce le-au supus transformărilor corespunzătoare, le pot incorpora în substanțele proprii.
6. (antonime) neasimilabil, inasimilabil.
 

atribut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attribut, lat. attributum)

1. însușire esențială proprie unei ființe, unui fenomen, lucru etc.
2. semn distinctiv, simbol al unei funcții, al unui personaj alegoric.
3. parte secundară a propoziției care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia.
4. (inform.) informație care însoțește o categorie sintactică.
 

bonjur

Parte de vorbire:  interj.  
Etimologie: (fr. bonjour)

1. salut folosit atunci când întâlnim pe cineva, echivalent cu bună ziua.
 

camorrist

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (it. camorrista)

1. cel care folosește prepotența, corupția și favoritismul ca mijloc de a obține funcții și câștiguri; membru al camorrei (echivalentul napolitan sau urban al mafiei siciliene sau rurale).