Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. ecclésiastique, lat. ecclesiasticus, gr. ekklesiastikos)
1. referitor la biserică, la cler; bisericesc; eclezial.
Parte de vorbire: adv. (învechit)
Origine: (ecleziast + -icește)
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. abbazia)
1. instituție religioasă, cu statut special, condusă de un abate sau de o abatesă și care depinde de un episcop sau direct de Papă.
2. mănăstire catolică cu proprietăți și venituri condusă de un abate.
3. mănăstire catolică unde se află această instituție.
4. stăreție.
5. titlu cu domeniu ecleziastic atribuit unui abate.
Parte de vorbire: s.m. pl.
Origine: (după fr. albigeois)
1. adepţi ai unei secte rigoriste şi antiecleziastice din Franţa în sec. XII-XIII, reprimată sângeros de papalitate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. congrégationalisme)
1. mişcare protestantă din Anglia, care revendica autonomia bisericilor locale faţă de stat şi nega ierarhia ecleziastică.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. congrégationaliste)
1. I. referitor la congregaționalism, sistem ecleziastic protestant în care comunitățile religioase locale au o mare autonomie.
2. II. adept al congregaţionalismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. consistorium, fr. consistoire)
1. consiliu al împăraţilor romani.
3. instanţă judecătorească ecleziastică.
4. consiliu al cardinalilor, prezidat de papă.
5. adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. decanus, germ. Dekan)
2. persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare dintr-un anumit corp constituit.
3. (în trecut) persoană aleasă dintre avocaţi, care conducea baroul.
4. conducător, şef ecleziastic în biserica anglicană.
5. s. m. f. membru al corpului profesoral universitar care deţine conducerea unei facultăţi.