Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. congrégationalisme)
1. mişcare protestantă din Anglia, care revendica autonomia bisericilor locale faţă de stat şi nega ierarhia ecleziastică.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. consistorium, fr. consistoire)
1. consiliu al împăraţilor romani.
3. instanţă judecătorească ecleziastică.
4. consiliu al cardinalilor, prezidat de papă.
5. adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (după fr. diocèse)
1. (Imperiul Roman) circumscripție administrativă, reprezentând o subdiviziune a unei prefecturi, condusă de un vicar.
2. (religie) circumscripție ecleziastică plasată sub jurisdicția unui episcop rezidențial sau a unui arhiepiscop; eparhie ortodoxă; dioceză.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diocèse, lat. diocesis, gr. dioikesis)
1. fiecare dintre cele 14 provincii ale Imperiului Roman (din sec. IV), create de Diocleţian.
2. circumscripţie ecleziastică condusă de un (arhi)episcop; dieceză, eparhie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. oecuménique, lat. oecumenicus, gr. oikumenike)
1. cu caracter universal; investit cu autoritate ecleziastică pentru toate bisericile creştine.
2. mişcare ~ă = mişcare religioasă care urmăreşte reuniunea tuturor bisericilor creştine într-una singură; ecumenism.
Parte de vorbire: s.
Origine: ( fr. inquisition, lat. inquisitio)
1. instituţie ecleziastică cu prerogative judiciare şi penale, vestită prin sentinţele sale de o mare cruzime, instituită de biserica romano-catolică pentru lupta împotriva ereticilor.
2. (fig.) anchetă arbitrară, severă.