Dictionar

congregaționalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. congrégationalisme)

1. mișcare protestantă din Anglia, care revendica autonomia bisericilor locale față de stat și nega ierarhia ecleziastică.
 

consistoriu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. consistorium, fr. consistoire)

1. consiliu al împăraților romani.
2. locul unde se ținea.
3. instanță judecătorească ecleziastică.
4. consiliu al cardinalilor, prezidat de papă.
5. adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc.
 

dieceză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (după fr. diocèse)

1. (Imperiul Roman) circumscripție administrativă, reprezentând o subdiviziune a unei prefecturi, condusă de un vicar.
2. (religie) circumscripție ecleziastică plasată sub jurisdicția unui episcop rezidențial sau a unui arhiepiscop; eparhie ortodoxă; dioceză.
 

dioceză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. diocèse, lat. diocesis, gr. dioikesis)

1. fiecare dintre cele 14 provincii ale Imperiului Roman (din sec. IV), create de Dioclețian.
2. circumscripție ecleziastică condusă de un (arhi)episcop; dieceză, eparhie.
 

ecumenic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. oecuménique, lat. oecumenicus, gr. oikumenike)

1. cu caracter universal; investit cu autoritate ecleziastică pentru toate bisericile creștine.
2. mișcare ~ă = mișcare religioasă care urmărește reuniunea tuturor bisericilor creștine într-una singură; ecumenism.
 

inchiziție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: ( fr. inquisition, lat. inquisitio)

1. instituție ecleziastică cu prerogative judiciare și penale, vestită prin sentințele sale de o mare cruzime, instituită de biserica romano-catolică pentru lupta împotriva ereticilor.
2. (fig.) anchetă arbitrară, severă.