Dictionar

ecou

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. écho, lat. echo)

1. repetare a unui sunet datorit reflectării undelor sonore pe un obstacol.
2. sunetul astfel repetat.
3. ~ semnal = înregistrare optică pe ecranul unui radar.
4. (fig.) răsunet, vâlvă produsă de un eveniment etc.
 

anecoid, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. anéchoïde)

1. (despre încăperi, spații) lipsit de ecou.
2. se spune despre un loc care nu produce ecou și ai cărui pereți absorb sunetul sau undele electromagnetice (ex. cameră ~ă).
 

catacustică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. catacoustique)

1. parte a acusticii care are ca obiect studiul ecourilor.
 

ECO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. échi-, cf. lat. echo, gr. ekho, „sunet, zgomot, ecou”)

1. „ecou, zgomot, semnal sonor”.
 

ecografie 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. échogramine, engl. echogram)

1. metodă de apreciere a densității țesuturilor cu ajutorul ecoului reflectat de vibrațiile ultrasonore; ultrasonografie.
2. impulsie morbidă, la unii alienați, de a repeta de mai multe ori unele cuvinte scrise.
 

ecolocator

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. écholocateur)

1. aparat ultrasonor al cărui principiu de funcționare constă în a înregistra ecoul sunetului emis.
 

ecolocație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. écholocation)

1. reperaj al obstacolelor cu ajutorul ultrasunetelor, prin analizarea ecoului pe care acestea îl trimit înapoi.
2. (biol.) mod de orientare a unor organisme cu ajutorul ultrasunetelor reflectate de anumite obstacole (folosind principiul sonarului).