Dictionar

elegant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. élégant, lat. elegans)

1. care prezintă, dovedește eleganță.
 

eleganță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. élégance, lat. elegantia)

1. distincție, grație în atitudini, în maniere; rafinament, gust, distincție în felul de a se îmbrăca, în croiala hainelor.
2. distincție în limbaj, în stil.
 

aticism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. atticisme, lat. atticismus)

1. formă specifică a dialectului atic; (prin ext.) formă sau construcție atică introdusă într-o altă limbă.
2. mulțimea calităților de gândire și expresie specifice marilor scriitori atici (eleganța, finețea, puritatea limbajului, proprietatea și vigoarea expresiei, precizia, simplitatea, concizia et cetera).
3. finețe de gust, măsură, eleganță, puritate de stil și de limbă.
4. (antonim) beotism.
 

aulic 2, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aulique, lat. aulicus)

1. de curte; rafinat, elegant.
2. consiliu ~ = tribunal suprem în Imperiul Romano-German; consilier ~ - sfetnic la curtea Habsburgilor.
 

bijuterie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bijouterie)

1. obiect de podoabă; giuvaer.
2. (fig.) lucru elegant și de mare preț.
3. magazin, atelier de bijuterii.
 

caretă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (rus. карета)

1. trăsură elegantă, cu patru roți, închisă; cupeu.
2. (var.) (reg.) carâtă.
 

carosier, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. carrossier)

1. adj. (despre cai; și s. m.) cu mersul elegant, pentru vehicule de lux.
2. s. m. fabricant, reparator de caroserii.
 

cochet, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coquet)

1. care folosește tot felul de mijloace pentru a plăcea, a seduce; îmbrăcat cu gust, elegant, care dorește să placă, să fie admirat.
2. (despre lucruri) drăguț, îngrijit, grațios.