Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. éloquence, lat. eloquentia)
1. însuşirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoţionant, convingător; elocinţă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat. eloquentia)
1. darul vorbirii, talentul de a vorbi frumos, de a mișca, de a convinge; calitatea artistică și persuasiunea în vorbire sau scris; elocvență.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (lat. orator, fr. orateur)
1. persoană care compune sau ține discursuri, care vorbește în fața unui public.
2. persoană elocventă, care are talentul de a vorbi frumos în public.
3. persoană care ține adesea discursuri în fața unui public din cauza profesiei sale.
4. persoană care vorbește în numele altora; purtător de cuvânt.
5. (înv.) primar al unui sat sau al unui târg; vornic.
6. (înv.) sol; ambasador.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat., it. oratoria)
1. arta de a compune și de a rosti discursuri; oratorism.
2. arta de a vorbi convingător și frumos în public; elocvență, retorică, oratorism.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. rhétorique, lat. rhetorica, gr. rhetorike)
1. adj. care aparține retoricii; de retor.
2. (peior.; despre stil) afectat, emfatic.
3. s. f. arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență.
4. figură (de) ~ă = formă de exprimare, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și vigoare.
5. (peior.) declarație emfatică; afectare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (retor/ic/ + -ism)
1. abuz de figuri şi de elemente retorice; elocvenţă emfatică, lipsită de idei.
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (vorbitor + -ie)
1. însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător; elocvență.
2. vorbă multă și fără rost; vorbărie.