compatibilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. compatibilité)

1. faptul, însușirea de a fi compatibil.
2. (lingv.) însușirea de a putea exista împreună, de a suporta asocierea cu un cuvânt sau prezența unei categorii gramaticale.
3. (log.) raport între două enunțuri care nu se exclud reciproc.
4. (mat.) proprietate a unui sistem de relații de a fi compatibil.
5. (telec.) ~ inversă = retrocompatibilitate.
6. (antonime) incompatibilitate, necompatibilitate.

disjuncție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. disjonction, lat. disiunctio)

1. excludere reciprocă.
2. despărțire, separare; diastază (2).
3. asindent.
4. (biol.) separare a unei perechi de cromozomi în cursul mitozei sau meiozei.
5. (log.) relație între două enunțuri care se exclud reciproc; conectiv.

echivalență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. équivalence)

1. însușire a tot ceea ce este echivalent; egalitate de valoare, de semnificație etc.
2. (log.) relație între două enunțuri sau judecăți care sunt adevărate sau false împreună.
3. (mat.) relație simetrică, reflexivă și tranzitivă între elementele unei mulțimi.
4. simptom care substituie un altul obișnuit pentru o anumită boală.
5. manifestare patologică la epileptici, care înlocuiește crizele propriu-zise.

empirism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. empirisme)

1. concepție în filozofie care consideră experiența senzorială ca sursă fundamentală a cunoașterii, negând valoarea abstracțiilor.
2. ~ logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; ~ social = orientare sociologică recentă din SUA care, renunțând la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrânse.
3. folosirea exclusivă a experienței într-o activitate.

epistemic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. épistémique)

1. referitor la cunoaștere, la știință.
2. logică ~ă = ramură a logicii moderne care grupează încercările de formalizare a relațiilor logice dintre enunțurile care cuprind termeni epistemici (cunoaștere, opinie etc.).

epitrochasm

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. épitrochasme, gr. epitrochasmos)

1. figură de stil constând dintr-o serie de enunțuri nominale, formate din cuvinte monosilabice succesive și care se încheie cu un cuvânt bisilabic sau polisilabic.