OK
X
esențial, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. essentiel, lat. essentialis)
1.
care
ține
de
esența
unui
lucru,
referitor
la
esență:
fundamental,
principal.
esențialism
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. essentialisme)
1.
orientare
metafizică,
dogmatică
care
postulează
existența
unor
calități
absolute
ale
realului.
2.
orientare
în
pedagogia
americană
care
vede
educația
ca
transmitere
a
moștenirii
culturale,
ce
conține
valorile
spirituale
fundamentale
ale
umanității.
3.
doctrină
medicală
mai
veche
care
atribuia
bolile
unor
așa-numite
„esențe”,
proprii
fiecăreia
dintre
ele.
esențialitate
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. essentialité)
1.
natura
internă,
profundă,
permanentă
a
lucrurilor.
2.
caracterul,
starea
unui
lucru
concret
sau
abstract
care
îl
face
esențial.
3.
caracterul
esențial
al
unui
lucru;
esență.
esențializa
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (esenţial + -iza)
1.
a
desprinde,
a
degaja
esența
(din
obiecte
și
fenomene).
esențialmente
Parte de vorbire:
adv.
Etimologie: (it. essenzialmente, fr. essentiellement)
1.
prin
esență,
într-un
mod
intrinsec,
mai
presus
de
orice.
2.
(var.
înv.)
esențialemente,
esențialminte.
abstract, -ă
Parte de vorbire:
adj., s.
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)
1.
adj.
gândit
în
mod
separat
de
ansamblul
concret,
real.
2.
în
~
=
pe
bază
de
deducții
logice;
exprimat
(prea)
general,
teoretic;
(despre
un
proces
de
gândire)
greu
de
înțeles;
(mat.)
număr
~
=
număr
căruia
nu
i
se
alătură
obiectul
numărat;
artă
~ă
=
curent
apărut
în
artele
plastice
europene
la
începutul
sec.
XX,
care
se
caracterizează
prin
intelectualizarea,
reducția
abstractă
și
încifrarea
imaginii;
abstracționism.
3.
s.
n.
parte
de
vorbire
provenită
prin
derivare
cu
sufixe
sau
prin
conversiuni
de
la
o
altă
parte
de
vorbire,
având
un
sens
abstract.
4.
~
verbal
=
substantiv
care
provine
de
la
un
verb,
denumind
acțiunea
acestuia.
5.
categorie
filozofică
desemnând
cunoașterea
proprietăților
esențiale
și
generale.
abstractizare
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (abstractiza)
1.
operație
a
gândirii
constând
în
a
degaja
din
mulțimea
însușirilor
și
legăturilor
fenomenelor
și
obiectelor
pe
cele
fundamentale,
esențiale,
generale;
abstracție.
2.
trecere
de
la
concret
la
abstract.
3.
(antonim)
concretizare.
accesoriu, -ie
Parte de vorbire:
adj., s.
Etimologie: (fr. accessoire, lat. accessorius)
1.
adj.
care
însoțește
un
element
principal,
dependent
de
acesta;
secundar,
neesențial.
2.
adj.,
s.n.
(obiect,
piesă,
dispozitiv)
anex.
accidental, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. accidentel)
1.
întâmplător,
fortuit.
2.
secundar,
neesențial.
3.
(bot.)
care
se
dezvoltă
întâmplător
(muguri,
ramuri,
rădăcini).
aclorhidrie
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. achlorhydrie)
1.
(med.)
stare
în
care
nivelul
de
acid
clorhidric
din
lichidul
gastric
(esențial
pentru
digestie)
este
absent;
anaclorhidrie.
adecvat, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. adéquat, lat. adaequatus)
1.
care
convine,
care
corespunde
așteptărilor;
potrivit,
corespunzător.
2.
(fil.)
care
reflectă
corect
însușirile
esențiale
ale
unui
obiect
sau
fenomen.
3.
(antonime)
impropriu,
inadecvat,
neadecvat,
nepotrivit.