evolua

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. évoluer)

1. a se dezvolta, a se transforma.
2. a se desfășura.
3. a se mișca, a se deplasa (cu mișcări largi).

evoluat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (evolua)

1. ajuns la un stadiu superior de dezvoltare.
2. dezvoltare din punct de vedere intelectual.

acmee

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acmé)

1. apogeu, punct culminant.
2. fază în care o boală atinge intensitatea maximă.
3. cea mai evoluată fază de adaptare în filogenie și ontogenie.

antropofagie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. anthropophagie)

1. faptul, din necesitate sau depravare în societățile evoluate, sau obiceiul tradițional, din societățile primitive, de a mânca carne de om; canibalism.
2. (etnologie) ~ rituală = ~ practicată din motive religioase sau conexe, spre deosebire de canibalismul de subzistență.

autogeneză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autogenèse)

1. capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce prin polenul propriu.
2. teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; generație spontanee.
3. concepție în biologie care rezolvă unilateral problema dezvoltării în natura vie, absolutizând acțiunea factorilor interni ereditari și negând cu totul acțiunea mediului.

biogeocenoză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. biogéocénose)

1. (biol.) complex natural în cadrul căruia biocenoza și biotopul se condiționează reciproc; biocenoză omogenă evoluând într-un mediu omogen; ecosistem.

concordanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor.
6. (anton.) neconcordanță.

conștiință

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conscience, lat. conscientia)

1. forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale.
2. gândire, spirit.
3. faptul de a-și da seama; înțelegere.
4. ~ socială = ansamblul concepțiilor etc. unei societăți ca reflectare a vieții ei materiale; ~ de clasă = faptul de a fi conștient de apartenența la o anumită clasă, de a înțelege interesele acestei clase, rolul ei istoric.
5. sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale.
6. proces de ~ = luptă sufletească generată de momente și de situații de viață deosebite, cruciale; mustrare de ~ = remușcare.
7. libertate de ~ = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc.