Dictionar

Rezultate principale (Existențialism):

Existenţialism

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. existentialisme, germ. Existentialismus)

1. curent filozofic contemporan care propagă o concepţie tragică asupra existenţei, generată de sentimentul înstrăinării individului şi care preconizează utopic dobândirea libertăţii, prin desprinderea de relaţiile social-istorice concrete.


Rezultate secundare (Existențialism):

Existenţialist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. existentialiste)

1. I. care aparține existențialismului, privitor la existențialism (curent filosofic care evidențiază libertatea omului și vocația sa de a-și decide singur propria existență).

2. care admite și apără existențialismul.

3. II. adept al existențialismului.


Neoromantism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. néo-romantisme)

1. curent în literatura modernă universală de la începutul sec. XX, apărut ca o reacție împotriva naturalismului.

2. tendință artistică modernă care se inspiră din romantism.

3. direcție în filosofie care, păstrând cadrul teoretic al romantismului, anunță existențialismul și neospiritualismul.


Transcendenţă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. transcendance)

1. însușirea a ceea ce este transcendent.

2. (în filozofiile religioase) ipostază a divinității, care se află deasupra creațiilor sale.

3. (în existențialism) situația omului care își depășește condiția lui existențială obișnuită; (p. ext.) condiție a omului ca ființă care depășește natura.

4. (în fenomenologie) rezultat al datului obiectiv prin actul intențional de conștiință sau prin intuiție.