Dictionar

Rezultate principale (Explicație,):

Explicaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. explication, lat. explicatio)

1. explicare; lămurire (a ceea ce este neînțeles, obscur), clarificare a unei chestiuni.

2. a cere ~ii (cuiva) = a cere socoteală; a avea o ~ cu cineva = a discuta cu cineva în vederea evitării unui diferent.

3. cauză.

4. operație prin care se dezvăluie temeiul sau scopul unei acțiuni, unui fenomen sau eveniment.

5. rezultatul acestei operații; propozițiile, expresiile prin care se realizează.


Rezultate secundare (Explicație,):

Antropogonie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anthropogonie)

1. explicaţie mistico-religioasă a apariţiei omului.


Complotism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. complottismo)

1. tactica anarhiștilor, a complotiștilor.

2. explicație care descrie un eveniment ca rezultat din acțiunea planificată și ascunsă a unui grup mic, atunci când alte explicații sunt mai probabile; teoria conspirației, conspiraționism.


Consultaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. consultation, lat. consultatio)

1. îndrumare, explicaţie dată asupra unor chestiuni de specialitate în discuţie; aviz, lămurire, indicaţie.

2. îndrumare dată elevilor, studenţilor sau doctoranzilor de către un profesor.

3. examinare a unui pacient de către medic.

4. metodă de ridicare a nivelului profesional şi ideologic prin discuţii organizate, lămuriri etc.


Enucleaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. énucléation, lat. enucleatio)

1. (med.) procedură chirurgicală care constă în îndepărtarea unui organ (de obicei a unui ochi); enucleare.

2. (microbiologie) îndepărtarea corpului nuclear al unei celule.

3. (livr.) actul sau procesul de explicare; explicație

4. (var.) enucleațiune.


Explicativ, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. explicatif)

1. care are rolul de a explica.

2. notă = explicaţie a unui cuvânt, a unei chestiuni în legătură cu un text.

3. dicţionar ~ = dicţionar în care sunt explicate sensurile şi întrebuinţările cuvintelor.

4. propoziţie relativă = propoziţie apozitivă.


Finalism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. finalisme)

1. doctrină filosofică care crede în finalitate ca explicație a Universului; concepție idealistă care susține întreaga desfășurare a fenomenelor din natură urmărește și realizează un anumit scop final, prestabilit, negând astfel existența legilor obiective; teleologie.