Dictionar

Rezultate secundare (Expr.):

Expres 1

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. express)

1. restaurant, bar etc. cu serviciul rapid.

2. aparat pentru preparat cafea-filtru.


Expres 2, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr., engl. express)

1. tren ~ (şi s. n.) = tren cu viteză mare pe parcurs şi cu opriri numai în staţiile importante; scrisoare = scrisoare care ajunge rapid la destinaţie.


Expres 3, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. exprès, lat. expressus)

1. adj. exprimat clar, fără nici un fel de îndoială.

2. adv. special pentru..., precis, anume.


Expresie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. expression, lat. expressio)

1. îmbinare de cuvinte, construcție sintactică prin care se exprimă o idee, un sentiment.

2. grup (fix) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee.

3. manifestare a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor.

4. înfățișare a feței reflectând o stare sufletească.

5. formulă care exprimă raporturi matematice.


Expresionism

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. expressionnisme)

1. curent artistic și literar modern, apărut în Germania la începutul sec. XX, caracterizat printr-o puternică tendință de exprimare spontană a trăirilor interioare (stări de spaimă, durere, uimire, exacerbare a sentimentelor), prin tensiune extatică, punând accent pe subiectivitate, pe irațional.

2. orice formă de artă care vizează intensitatea expresiei.

3. stil de arhitectură care acordă prioritate expresiei prin stilizări (exagerate).


Expresionist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. expressionniste)

1. I. referitor la expresionism, formă de artă în care realitatea este distorsionată în beneficiul expresiei.

2. care practică expresionismul.

3. II. artist care aparține expresionismului; critic sau adept al acestei mișcări artistice.


Ablativ

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.

2. ~ absolut = construcţie sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziţie circumstanţială, dintr-un substantiv (sau pronume) şi un participiu în ablativ.


Absolut, -ă

Parte de vorbire: adj., adv., s.
Origine: (lat. absolutus, fr. absolu)

1. adj. care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

2. total, complet, desăvârşit.

3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoaşterea completă a realităţii; (fiz.) mişcare = deplasarea unui corp faţă de un sistem de referinţă fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).

4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.

5. valoare = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracţie de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.

6. s. n. principiu veşnic, imuabil, infinit, la baza universului.

7. ceea ce există în sine şi prin sine.

8. adv. cu desăvârşire, exact.


Abstract, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.

2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.

3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.

4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.

5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.


Abstractiv, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. abstractif)

1. care se formează prin abstracţie.

2. care servește la exprimarea abstracțiilor.

3. (caracterologie) care este capabil gândească abstract.


Abţine

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. s’abstenir, lat. abstinere)

1. refl. a se stăpâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunţa, a nu-şi exprima punctul de vedere.


Acrimonie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. acrimonie)

1. caracter agresiv, caustic al cuiva, sarcasm.

2. dispoziție proastă exprimată prin remarci acerbe sau printr-un ton acrimonios.

3. (antonime) afabilitate, amenitate, bunăvoință.