făcăluitură

Parte de vorbire:  s.f. (regional)  
Etimologie: (făcălui + -tură)

1. sos consistent, făcut din legume fierte zdrobite; chiseliță.

făcător, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (face + -ător)

1. (persoană) care face, care creează, realizează, săvârșește, lucrează, execută ceva.
2. s.m.f. ~-de-bine = binefăcător.
3. s.m.f. ~-de-rele = răufăcător.
4. s.m. (înv., pop.) ~-de-minuni = taumaturg.
5. s.m. (înv.) ~-de-pace = pacificator.
6. adj. (despre obiecte de cult, mai ales despre icoane) ~ (sau ~oare) de minuni = a) prin care se manifestă voința divină; b) care vindecă în mod miraculos; c) care face lucruri ieșite din comun.

faceție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. facétie, lat. facetia „poznă, glumă”)

1. plezanterie de un comic grosolan care se traduce prin gesturi, acțiuni sau cuvinte menite să facă oamenii să râdă sau să se distreze; glumă, farsă, poznă, năzdrăvănie.
2. (lit.) scriere în stil burlesc care exprimă adesea o veselie truculentă; anecdotă burlescă, snoavă.

facețios, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. facetieux)

1. care iubește să spună sau să facă glume; glumeț, poznaș.
2. care are caracter de glumă; care ține de glumă.
3. care distrează, amuză; hazliu.

fachir

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fakir)

1. ascet cerșetor din India.
2. prestidigitator, iluzionist.

fachirism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fakirisme)

1. ansamblu de fapte în aparență extraordinare, atribuite puterii supranaturale a fachirilor.

abalienare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (ab- + alienare, cf. engl. abalienation, fr. abaliénation, lat. abalienatio)

1. (med.) pierdere sau diminuare marcată și evidentă a facultăților mintale; alienație.

abataj

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abattage, it. abbattaggio)

1. acțiunea de a extrage minereu într-o mină.
2. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zăcământ; operația însăși.
3. ~ frontal = abataj al minereului făcut pe un front foarte lung în direcția filonului.
4. ciocan de ~ = instrument acționat cu aer comprimat, cu ajutorul căruia se desprinde cărbunele în straturile cu înclinație mare.
5. doborâre a arborilor în exploatările forestiere.
6. acțiunea de a ucide un animal; sacrificare a animalelor, la abator.
7. (marinărie) înclinare a unei nave spre a putea fi carenată; carenaj.

abatere

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (abate)

1. acțiunea de a (se) abate și rezultatul ei.
2. îndepărtare, deviație de la direcția inițială sau normală.
3. (fig.) îndepărtare de la o normă, de la o linie de conduită, de gândire etc.
4. (jur.) încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar.
5. (tehn.) diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală.
6. (tehn.) diferența dintre dimensiunea reală și cea proiectată a unei piese.
7. (mar.) operația de întoarcere intenționată a prorei unei nave într-o anumită direcție.
8. (econ.) ~ fiscală = parte procentuală din venit, care este scutită de impozit.
9. (econ.) ~ monetară = factor de natură inflaționistă care se caracterizează prin creșterea mai rapidă a masei monetare în raport cu masa bunurilor și serviciilor, manifestată prin majorări ale prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unei monezi.
10. (compus) ~-standard = indicator de măsurare a dispersiei valorilor unei variabile aleatorii.
11. (gram.) excepție.
12. (înv.; loc. subst.) ~ de la vorbă = digresiune.
13. (loc. subst.) ~ de la regulă = excepție.
14. culcare pe pământ; doborâre.
15. (fig.) deprimare.

abilita

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (germ. habilitieren, lat. habilitare)

1. a conferi dreptul de a practica o anumită profesiune, în urma unui examen sau concurs.
2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici.

abilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. habilité, lat. habilitas)

1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibăcie.
2. (jur.) aptitudine legată de a face ceva.
3. (la pl.) (depr.) tertipuri, șmecherii, șiretlicuri.
4. (antonim) inabilitate.

abiotic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. abiotique)

1. care se opune vieții; care este lipsit de viață.
2. califică un mediu în care organismele vii nu pot trăi, incompatibil cu viața.
3. care ține de abioză; propriu abiozei.
4. factor ~ = unul dintre cei doi factori care guvernează distribuția populațiilor bentice în ocean și care depinde în esență de mediul în care evoluează animalele și plantele.