epifenomen

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. épiphénomène)

1. (fil.) fenomen secundar a cărui prezență sau lipsă nu alterează producerea fenomenului esențial.
2. simptom accesoriu în cursul unei boli, fără legătură directă cu aceasta.

fenomen 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. phénomène, gr. phainomenon)

1. manifestarea exterioară a esenței lucrurilor și proceselor.
2. proces, transformare, evoluție din natură și din societate.
3. ceea ce surprinde prin noutatea sau raritatea sa; lucru, întâmplare, ființă extraordinară.

FENOMEN-, FENOMENO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. phénomén/o/-, cf. gr. phainomenon)

1. „fenomen”.

fenomenal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. phénomenal)

1. surprinzător, ieșit din comun, uluitor.
2. care ține de fenomen, de natura fenomenelor.

fenomenalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Phänomenalismus, rus. fenomenalizm, după fr. phénoménisme)

1. concepție filozofică idealistă potrivit căreia esența lucrurilor este incognoscibilă, cunoașterii omenești fiindu-i accesibile doar manifestările exterioare, fenomenele.

fenomenalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (rus. fenomenalist, fr. phénoménaliste)

1. I. referitor la fenomenalism, doctrină filosofică conform căreia omul poate cunoaște numai fenomenele și nu lucrurile în sine.
2. care este bazat pe fenomenalism.
3. care prezintă caracterele fenomenalismului.
4. II. adept al fenomenalismului.

abate (2)

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. abbattere, fr. abattre)

1. (tr., intr., refl.) a (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală.
2. (fig.) a (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gândire etc.
3. (refl.) (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) a se produce pe neașteptate (cu forță).
4. (refl.) a se năpusti (asupra).
5. (refl.) a se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial).
6. (refl., intr.) a-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări.
7. (tr.) a întrista, a deprima, a descuraja.
8. (tr.) a doborî, a culca la pământ.
9. (refl.) a cădea.

abis

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abysse, lat. abyssos)

1. prăpastie, genune.
2. parte profundă a unui fenomen, a unui proces; neant.
3. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari.
4. (fig.) distanță uriașă sau separare de ordin cultural, intelectual, moral, sentimental.

ablațiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. ablation, lat. ablatio)

1. îndepărtare chirurgicală din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereză, extirpare.
2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor.
3. reducere a masei unui ghețar sau a zăpezii prin topire și evaporare.
4. fenomen fizic în urma căruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanță din cauza încălzirii sale până la incandescență.

abstractizare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (abstractiza)

1. operație a gândirii constând în a degaja din mulțimea însușirilor și legăturilor fenomenelor și obiectelor pe cele fundamentale, esențiale, generale; abstracție.
2. trecere de la concret la abstract.
3. (antonim) concretizare.

accident

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accident, lat. accidens)

1. s. n. eveniment întâmplător și neprevăzut, cu consecințe dăunătoare.
2. ridicătură, adâncitură a unui teren.
3. însușire a unui lucru, fenomen nelegată de esența lui.
4. ~ fonetic = modificare fonetică întâmplătoare (asimilația, epenteza, metateza).
5. s. m. alterație.

acreție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accrétion)

1. (astr.) fenomen fizic prin care un corp ceresc captează materia din spațiul cosmic.
2. (tehn.) proces de aglomerare a unor elemente.
3. formarea de crustă oceanică, prin extensiunea crustei terestre.