Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. philosophe, lat. philosophus, gr. philosophos)
1. specialist în filozofie; gânditor.
2. (fig.) înţelept; om echilibrat.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. philosopher, lat. philosophari)
1. a face reflecţii asupra vieţii şi aspectelor ei.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. philosophale)
1. piatră ~ = substanţă despre care alchimiştii credeau că poate transforma toate metalele în aur; (fig.) descoperire, idee extraordinară.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. philosophard)
1. (peior.) cel care face speculaţii filozofice de calitate îndoielnică.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. filosofasto)
1. (peior.) filozof lipsit de valoare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. philosophème, germ. Philosophem)
1. (la Aristotel) raţionament ştiinţific; aporemă.
2. temă filozofică.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)
1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. alchimiste)
1. practicant al alchimiei (practică de cercetare în vogă în Evul Mediu și care s-a dezvoltat în cele din urmă în chimie) care își petrecea viața căutând un elixir al nemuririi, un panaceu universal și/sau o piatră filozofală capabilă să transmute metalele comune în aur.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. alexandrin, lat. alexandrinus)
1. referitor la civilizaţia elenistică din Alexandria; din epoca elenistică.
2. şcoala ~ă = numele mai multor şcoli filozofice de orientare mistică şi eclectică din perioada elenismului târziu.
3. de o subtilitate excesivă.
4. artă ~ă = artă greacă din epoca elenistică în Egiptul ptolemeic; vers ~ (şi s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezură la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~ă = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. alexandrinisme)
1. ansamblu de manifestări ale civilizaţiei elenistice din Alexandria.
2. sistem filozofic al şcolii alexandrine.
3. stil ornat, subtil şi uneori obscur, propriu poeţilor greci din epoca alexandrină.
4. caracter rafinat, erudit, subtil şi decadent al unei arte, al unei filozofii.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. amphibolique)
1. (filozofie) care este ambiguu, care poate fi interpretat în două moduri diferite.
2. (mineralogie) legat de amfiboli; care conține amfiboli.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. analytique, lat. analythicus)
2. chimie ~ă = ramură a chimiei care studiază elementele componente ale substanţelor; limbă ~ă = limbă flexionară în care raporturile gramaticale se exprimă prin cuvinte izolate; filozofie ~ă = orientare care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice şi conceptuale ale cunoaşterii.
3. care utilizează calculul algebric şi infinitezimal.
4. geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază proprietăţile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric.