Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)
1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (anistor/ic/ + -ism)
1. atitudine filozofică ce tinde să substituie studiul concret-istoric al realităţilor sociale prin speculaţii abstracte.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anthropologisme)
1. concepţie filozofică, proprie iniţial materialismului premarxist, care consideră omul în mod abstract, numai ca parte a naturii.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. apostériorisme)
1. concepţie filozofică potrivit căreia toate cunoştinţele se capătă prin experienţa individuală.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. apriorisme)
1. concepţie filozofică idealistă care consideră cunoaşterea esenţei lucrurilor anterioară experienţei omului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aristotélisme)
1. concepţie filozofică a lui Aristotel, care, având ca punct de plecare recunoaşterea primordialităţii naturii faţă de cunoaştere, arată că generalul există în lucrurile individuale, că esenţa există în obiecte şi că adevăratele „substanţe” sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simţuri.