Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. finalité)
1. scop în vederea căruia se desfăşoară o activitate.
2. organizare şi activitate armonioasă aparent subordonată unui scop.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. finalisme)
1. doctrină filosofică care crede în finalitate ca explicație a Universului; concepție idealistă care susține că întreaga desfășurare a fenomenelor din natură urmărește și realizează un anumit scop final, prestabilit, negând astfel existența legilor obiective; teleologie.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. finaliste)
1. I. (filosofie) referitor la finalism, propriu finalismului; care caută o finalitate ca explicație a existenței.
2. (sport) care este calificat pentru finală.
3. II. (filosofie) adept, partizan al finalismului.
4. sportiv care participă la o finală.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. ludique)
1. referitor la joc; specific jocului; glumeţ, sprinţar.
2. (prin ext.) fără finalitate practică, gratuit.
3. activitate ~ă = activitate desfășurată sub formă de joc.
Parte de vorbire: prefix
Origine: (fr. téléo-, télo, cf. gr. telos, teleos)
1. „scop, finalitate; capăt, sfârșit”.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. téléologie)
1. teoria finalităţii, studiul scopurilor.
2. concepţie filozofică idealistă potrivit căreia atât societatea, cât şi natura ar fi organizate conform unui anumit scop, cu o anumită finalitate; finalism, teleonomie.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. téléonomie)
1. teleologie.
2. (biol.) concept desemnând finalitatea prezentă în organismele vii.
3. mod de explicare ştiinţifică a comportamentului orientat al sistemelor organice.
4. mecanism de reglare celulară determinat în mod obiectiv de anumite legităţi.