Dictionar

finalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. finalité)

1. scop în vederea căruia se desfășoară o activitate.
2. organizare și activitate armonioasă aparent subordonată unui scop.
 

finalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. finalisme)

1. doctrină filosofică care crede în finalitate ca explicație a Universului; concepție idealistă care susține că întreaga desfășurare a fenomenelor din natură urmărește și realizează un anumit scop final, prestabilit, negând astfel existența legilor obiective; teleologie.
 

finalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. finaliste)

1. I. (filosofie) referitor la finalism, propriu finalismului; care caută o finalitate ca explicație a existenței.
2. (sport) care este calificat pentru finală.
3. II. (filosofie) adept, partizan al finalismului.
4. sportiv care participă la o finală.
 

ludic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ludique)

1. referitor la joc; specific jocului; glumeț, sprințar.
2. (prin ext.) fără finalitate practică, gratuit.
3. activitate ~ă = activitate desfășurată sub formă de joc.
 

TELEO-, TELO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. téléo-, télo, cf. gr. telos, teleos)

1. „scop, finalitate; capăt, sfârșit”.
 

teleologie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. téléologie)

1. teoria finalității, studiul scopurilor.
2. concepție filozofică idealistă potrivit căreia atât societatea, cât și natura ar fi organizate conform unui anumit scop, cu o anumită finalitate; finalism, teleonomie.
 

teleonomie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. téléonomie)

1. teleologie.
2. (biol.) concept desemnând finalitatea prezentă în organismele vii.
3. mod de explicare științifică a comportamentului orientat al sistemelor organice.
4. mecanism de reglare celulară determinat în mod obiectiv de anumite legități.