caz

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. casus, fr. cas)

1. împrejurare, situație, circumstanță.
2. ~ de conștiință = împrejurare în care cineva este silit să procedeze altfel decât îi dictează conștiința.
3. a face ~ de ceva = a considera ceva (exagerând) foarte important; a face ~ de cineva = a exagera calitățile, meritele cuiva.
4. întâmplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevăzute).
5. (med.) individ care reprezintă o situație exemplară.
6. fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcții sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului.

defectiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. défectif, lat. defectivus)

1. (despre verbe, substantive și adjective) care nu este folosit la toate formele flexionare; (despre adverbe) care nu are (unele) grade de comparație (inclusiv pozitivul).

ergativ

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ergatif)

1. caz gramatical, în unele limbi flexionare, care indică subiectul unei acțiuni ce se exercită asupra unui obiect.

hibrid, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.  
Etimologie: (fr. hybride, lat. hybrida)

1. I. (biol.) care provine din încrucișarea de soiuri sau specii diferite; rezultat prin hibridare; bastard, metis.
2. care aparține la două categorii, tehnologii, clase diferite; din elemente eterogene, disparate; lipsit de armonie.
3. (despre cuvinte) prin contaminare sau încrucișare, din elemente caracteristice unor tipuri flexionare sau unor construcții diferite.
4. (gramatică) se spune despre cuvinte formate din rădăcini luate din două limbi diferite.
5. (motor) capabil să funcționeze cu diferite surse de energie.
6. II. organism provenit din încrucișarea a două specii diferite; plantă sau animal rezultat din hibridare; corcitură.

interfix

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (inter1- + /a/fix)

1. segment din structura unui cuvânt sau a unei forme flexionare plasată între rădăcină și un sufix (lexical sau gramatical) ori o desinență și analizat de obicei împreună cu afixul următor.

morfem

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. morphème)

1. element morfologic (prefix, sufix, desinență) care servește la formarea cuvintelor și a formelor flexionare ale acestora.
2. (în concepția modernă) cea mai mică unitate în sens determinat din structura morfologică a cuvântului.